Svetlana


(…)

Un strat de zăpadă nestăvilit a înălbit în câteva ore oraşul. Mă plimb pe malul Dâmboviţei. După orele de curs, de laborator, din sălile întunecate, tabloul alb al iernii îmi face şi bine şi rău, ca o lumină binefăcătoare dar prea puternică. Mă întorc acasă, alungat de fulgii prefăcuţi între timp în fărâme de gheaţă, cu un fel de uşurare. Proprietăreasa, văzându-mă plin de chiciură, mă invită la un ceai. În câteva minute, femia „mă informează” cu evenimentele recente, apoi mă îndeamnă să mă culc devreme, arătam ca un tânăr hărțuit. Îi ascult sfatul și mă retrag. În cămăruța mea, totul era dat peste cap, dezordine „perfectă”. Trec cu vederea și mă retrag în colțul unde mă aștepta un maldăr de cărţi. Gândul îmi zboară la oamenii venerabili şi renumiţi care sunt profesorii mei, nu după nume, după disciplina pe care o predau: Histologia, Medicina internă, Chirurgia, Psihiatria, Microbiologia, Patologia şi altele. Mă gândesc la un nou curs: Sănătatea deplină. Mă tem că medicina zilelor noastre este unilaterală: priveşte boala până în cele mai mici amănunte şi nu mai vede sănătatea – cercetare ştiinţifică medicală – incredibil de complexă şi grea, dar reconfortantă pentru că dezvăluie toate frumuseţile şi capriciile vieţii. Corpul omenesc poate fi înţeles numai dacă îl studiezi cu dragoste faţă de om. Adâncul vieţii se lasă pătruns de două instrumente, vechi de când lumea: ochiul şi mintea omului.
Mă gândesc la oraş şi aş vrea să ştiu câţi oameni a numărat ultimul recensământ, câte decrete s-au dat în folosul urbanizării sau privitoare la îmbunătăţirea socialului, câte şcoli funcţionează, câte scaune au teatrele.

*
Dimineața, oraşul seamănă cu un şarpe. Din timp în timp îşi leapădă haina veche şi îmbracă alta nouă.
Pe strada mea au fost tăiaţi castanii pentru a fi instalate firele electrice. Pe aici o să treacă tramvaiul. Un copil se caţără pe trunchi şi încearcă să rupă firele care, zice el, au rănit faţa cerului. Şi, pentru că nu-l cred, priveşte orizontul, depărtându-l şi depărtându-se de mine. îl rog pe copil să nu se mai uite la cer. Sunt şi alte lucruri noi de văzut.

*
Un banchet. Am venit singur, ca de obicei. Până mai ieri avusesem în vedere o studentă de la Arte, dar ea, Divina, era „angajată” la clubul ofiţerilor. Se alinta, refuzându-mă: De ce aşa târziu, Chéri? Pe faţa ei se întretăiau expresii confuze: regret, îndoială, fericire.
Eu văd, întotdeauna, în situaţiile în care sunt nevoit să mă declar învins, lucruri de care mă tem. Nu temeri de frică. Temeri din viaţa de zi cu zi, le-aş numi chiar sănătoase. Temeri de bărbat. Consider că sunt stăpânit de timiditate, neîncredere în puterea mea de seducaţie. Fetele mă ocolesc sau eu nu le caut îndeajuns de insistent. Toate tentativele mele se terminaseră lamentabil – într-o solidă camaraderie. Sunt puţine la număr fetele-student la medicină, dar toate câte sunt au plâns pe umărul meu, împărtăşindu-mi succesele sau insuccesele amoroase. Mă tem (iar?) că dragostea este dezordine, că ea se desfăşoară violent…
Neînţelegându-mă, neînţelegându-i pe alţii, trec morocănos printre cei care ştiu să petreacă. Privirea mi se opreşte pe un grup în centrul căruia tronează Svetlana, una din frumuseţile star ale Bucureştiului. E studentă, bulgăroaică, în ultimul an la medicină. Frumuseţea echilibrată, fără variaţii (am văzut femei frumoase la orele serii şi mai puţin atrăgătoare în cele ale zilei), era acum stranie. Nu mai avea parcă nimic pământean; un fel de zeiţă. Am cercetat-o atent, detaliu cu detaliu. Era tot ea, frumoasa Svetlana, dar mai expresivă; ochii umbriţi de melancolie sub fruntea visătoare, un evident aer de suferinţă. Purta de altfel o rochie neagră, iar părul ei bogat îi era strâns într-o plasă din fire subţiri, tot neagră. Observ că şi celelalte fete sunt îmbrăcate în negru. Un prieten, după ce s-a mirat îndeajuns cum de nu aflasem?, mi-a spus că fetele s-au îmbrăcat toate în doliu, ca semn de solidaritate cu Svetlana, care urma să plece acasă, părăsea facultatea, ţările noastre se aflau în război, Războiul Balcanic.
Seara am sfârşit-o pe străzi, însoţind-o pe Svetlana la gară. Eram gălăgioşi, câţiva gardieni ne rugau să mergem acasă. „Unde?” „Cum, nu aveţi case?” „Soldaţii trimişi pe front nu au case?” Pe loc, ne-am unit vocile şi strigam încet, sacadat: Trimite-ţi soldaţii acasă / Vrem soldaţii pe ogoare… / Svetlana ne ruga să încetăm. Nu avea chef să petreacă o noapte în beciul poliţiei.
Gara, la ceas de noapte, e ca o femeie obosită. Stă într-o rână şi dormitează. Pe peron oamenii pot trăi, însă, momente nebuneşti, de extaz. Cineva face rost, numai el ştie cum, de câteva flori. Svetlana plânge, refuză florile şi urcă în tren. Eu iau florile şi alerg în faţă, la locomotivă. Mecanicul pândeşte acele ceasornicului. Geamul e deschis. Albul orbitor al cămăşii, întins pe spatele omului, împrăştie o undă de pace. Primeşte florile, ascunzându-şi uimirea. Lângă el, un tânăr vânjos, doar cu un şorţ peste pantalonii de salopetă, stă în picioare. Parcă asta ar fi meseria lui: să stea în picioare. Mecanicul mută florile în mâna stângă şi trage semnalul de plecare. Alte geamuri, alte imagini.
O boare aduce miros de fum. O vrem pe Svetlana de ieri, nu pe cea de azi. Trenul s-a pierdut în amestecul de noapte cu zori. Ochii ne sunt, acum, adânciți în orbite, ca la bolnavi. (…)

Fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, București

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s