Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 8


(…) Instinctiv, îmi adun umerii în faţă şi-i prind cu palmele. Prin acest gest, cred eu, mă apăr de agresiune…
Agresiune? Sau, pur şi simplu, mă agăţ de un banal pui de vânt pentru a pune capăt lecturii romanului – după spusele lui Ştefan – scris de Anna?
Tot ce simt acum este o nevoie teribilă de reculegere.
Lacrimile-mi împăienjenesc privirea în timp ce o apăsare teribilă se aşază temeinic de a lungul spinării, împovorându-mă cu teribilului păcat al violatorului de secrete.
Dacă Anna a fi dorit ca noi, familia, să fim puşi la curent cu preocuparea ei, ar fi găsit un moment prielnic, ar fi găsit forţa necesară s o facă, dar nu a făcut-o.
Aşa a hotărât ea; să nu vorbească.
Aşa stau lucrurile şi ele nu pot fi altfel orânduite.
În stilul ei inconfundabil, şi-a luat în serios un rol; acela ce cumulează mai multe funcţii, printre care pe cea de victimă, pe cea de justiţiar, dar şi pe cea de protector, le-a plasat undeva la îndemână de unde, până în acest moment, le-a mânuit iscusit. Rămâne de văzut dacă şi în folosul cuiva, în speţă al ei…
Nu pot să nu mă întreb: ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă cu lumea, dar mai ales ce se întâmplă cu Anna?
Întrebări pot pune la infinit.
Problema rămâne!
Îmi propune, de îndată ce ne vom întoarce acasă, să fac ceea ce nu am făcut până astăzi: să accept, să provoc dacă e cazul, acel gen de comunicare benefic pentru toată lumea…
… „toată lumea, benefic…”
Cine mă cred?
Rămâne de văzut dacă, răspunsul aflat va egala cândva, clipele de nesiguranţă, de luptă cu mine însămi sau îmi va înlesni cufundarea în vreun alt noian de interogaţii, eterne, partenere ce nu cunosc, aşa cum nici eu nu cunosc, repausul.
Mă simt antrenată într-o cursă – ar putea să fie şi ea eternă – de a curmezişul rânduielilor, făcând eforturi să mă conving că perpetua alergare valorează cel puţin cât nişte ochi recunoscători, sau câteva gesturi protectoare…
Viabilă este doar certitudinea că de aproape o zi şi o noapte am fost proiectată într-un alt fel de lume: a suferinţei.
Un loc de unde în orice clipă se pot amplifica până la dramatic situaţii, se pot produce miracole şi toate acestea în vreme ce afară, doar la câţiva metri, apa într-o fântână arteziană susură sub imperiul nu ştiu cărei legi fizice, sfidează imensitatea şi desenează arabescuri fără să-i pese că imaterialele contururi dispar înainte de a se fi definit cu adevărat. În imediata apropiere a acestei risipe de inconştientă activitate diurnă, o tufă de trandafiri expulzează prisosul de parfum ce însoţeşte susurul fântânii. Uniunea lor atrage ca un magnet trecătorii care, seduşi, se poziţionează cât mai aproape de sursă, aşezându-se pe marginea de piatră a fântânii şi, după câteva clipe de admiraţie sau de derută, deşi nu se cunosc între ei, încep să sporovăiască.
Sunt tentată să le tulbur plăcerea, strigându-le: ei bine, oameni buni, ce se întâmplă?
N-am s o fac.
Sunt sigură că intervenţia mea nu ar opri sub nici un motiv cheful de comunicare al personajelor adunate de întâmplare în acelaşi loc, iar şuvoiul de apă al fântânii arteziene va continua să vorbească şi trandafirii să-şi reverse parfumul…
Conversaţia mea purtată cu mine însămi, pare să fie desprinsă dintr-un manual de comunicare nepractic pentru uzul adolescenţilor cu oareşicare probleme de adaptare socială.
Cine mă cred?
Cine sunt!
Răspunsu-mi are toate elementele pentru a fi încadrat în categoria deciziilor şi nu e corect.
Rămân mai departe pe scaunul incomod, la masa de sub fereastră, cu mâinile aşezate, ca un scut, peste paginile necitite încă şi vor mai rămâne aşa o vreme, pentru că sunt derutată, sunt obosită şi nu am sub control toate firele teribilei întâmplări.
Mă tem şi sunt îngrijorată.
Mă tem pentru că nu ştiu dacă am puterea să fac faţă încercărilor, dacă sunt pregătită să mă împovărez cu mari responsabilităţi, dar cel mai tare mă tem de clipa în care va trebui să iau decizii.
Sunt îngrijorată pentru viaţa tatei, a Annei, dar şi pentru starea de sănătate a mamei, a Mioarei, care în acest moment se află sub supraveghere medicală după ce a încercat să se arunce de la fereastra rezervei în care se află tata…
Aşa stau lucrurile, aşa au fost ele planificate să se petreacă.
Cel puţin acest aspect îmi este clar şi nu e puţin.
Mă simt ca un misionar începător: nu ştiu de unde ar fi mai bine să rostesc primul meu discurs: de la o tribună improvizată, stând în picioare, sau de lângă soclul unui edificiu?
Ce edificiu?
Un monument!
Soclu – monument!
Să presupun că soclul există, dar monumentul?
Nici un inventar al monumentelor din lume nu cuprinde monumentul evocat de mine pentru simplul motiv: nu există încă…
Consider că, nu este exclus să greşesc, fiecare om este autorul unui magnific monument: viaţa lui.
Am nevoie, aşadar, de un monument care să fie al meu. Îl am?
Anna îl are cu siguranţă.
Gândurile, îndoielile, trăirile ei adunate în paginile ce le am încă sub ochi, sunt chiar monumentul ei.
Viaţa ei se află aici, sub palmele mele, concentrată în câteva sute de pagini de roman…
Viaţa ei!
Monumentul ei!
Sunt bunuri asupra cărora, în acest moment, ea nu le mai poate decide, nu le mai poate apăra: pentru viaţa ei garanţi sunt medicii…
Romanul!
Anna a construit romanul după chipul şi asemănarea ei?
Nu!
A construit în imaginaţie o Anna „zidită” în semne grafice: agresivă, puternică, decisă şi tenace – care o protejează de propriile-i slăbiciuni, pentru că în fond ea este o fată sensibilă, generoasă, tolerantă, are un caracter blând, pe care, nu ştiu cum face, reuşeşte să-l ascundă… şi e teribil de dependentă de dragoste şi afecţiune… Puterea ei se află în afară de ea, disipată în acest tom…
Oare ce a făcut Anna în zilele şi nopţile, când copleşită de o forţă căreia nu-i se putea opune, aşternea pe hârtie trăirile şi gândurile ei?
Bănuiesc că era relativ fericită, vreau să spun că era mai degrabă fericită decât nefericită. Era hărţuită totuşi de tristeţi a căror pricină se aflau acasă şi de neplăceri ale căror tentacule o pândeau de pretutindeni.
Bat câmpii!
Prea lungă discuţia pe care o port cu mine însămi.
Nu am încotro.
Este modul prin care încerc să mi încarc bateriile, modul prin care caut soluţii şi, de ce n-aş recunoaşte, mă lupt cu teama, cu nesiguranţa, cu, în ultimă instanţă, neîncrederea în propriile mi puteri.
Sunt conştientă de faptul că peste noapte am devenit jucătorul principal într-un joc pentru care nu prea sunt pregătită şi pentru care nici nu ştiu dacă am vocaţie…
Sunt în pragul unei încercări importante, ca un somnambul pe marginea unei stânci: să mă trezesc oare înainte de a sări sau să las visul să continue să facă ordine în starea de buimăceală prin care rătăcesc? ( …)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s