Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 6


(…)

Înainte de a se angaja la firma noastră, era educatoare. Profesiune prost aleasă pentru că ea nu poate fi, cred eu, tandră şi nici plăcută, nu are puterea de a seduce un copil. „istiroia” ei  a devenit amintire de cum i s-a oferit un scaun, un birou, o leafă bună. Toate acestea, dar mai mult ca orice, norocul de a avea şef un om ca tata, au contribuit la „cosmetizarea” biografiei ei, dar și atitudinea ei a „sărit” peste ștacheta media a tinerelor de condiția ei.
Mama şi Anna spun că timiditatea şi modestia, pe care le afişase la angajare, au devenit în scurt timp o ruină, iar adevăratul fond al naturii sale s-a dezlănţuit de îndată ce a descoperit că tatei i se cam scurgeau ochii după nurii ei.
Se pare, dacă e să dau crezare judecăţii mamei, că tipa nu a pierdut prilejul şi nici nu a lăsat să treacă zilele doar cu ocheade şi apropouri discrete: a trecut la atac. După nici două luni a rămas însărcinată.
Bietul tata!
În fine, tot ce ştiu, până în acest moment, despre această legătură, sau, mă rog, aproape totul, sunt concluziile mamei.

Astăzi am cu patru ani mai mult decât în ziua aceea de vară în care, pe neaşteptate, a căzut peste cerul casei noastre, fărâmiţând unitatea familiei mele, vestea divorţului.
Timpul mi-a adus o oarecare maturitate, mai accentuată şi mai temeinică.
Anna, dacă aş avea ocazia să-i vorbesc despre această transformare, s-ar arăta sceptică, ar strâmba din nas. Poate, dacă ar fi în toane bune, m-ar întreba: eşti sigură?
Bună întrebare: sunt sigură?
Da!
Altfel nu aş face diferenţa între sentimentele trăite atunci şi cele pe care le încerc acum.
În acea vară, ceea ce simţeam era ură.
Uram cu adevărat.
Nu era vorba de o ură îndreptată asupra cuiva, ci de un sentiment de ură generalizată, de o putere negativă, neînfrântă, pentru tot şi pentru toate: pentru vacanţa anulată, pentru tristeţea mamei, pentru ieşirile isterice ale Annei.
Cu timpul însă, mi-am dat seama că aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat nu a venit aşa, pe furiş, de la o zi la alta. A existat ceva care a măcinat, cu tenacitatea apei ce sapă în munte, relaţia dintre tata şi mama şi care a culminat cu separarea… Dacă nu ar fi existat fisuri, ei bine, oricât şi-ar fi dat ochii peste cap o femeie sau alta, în faţa tatei, catastrofa nu s-ar fi produs, am fi dus, şi astăzi, viaţa noastră frumoasă, armonioasă, dar fără nimic spectaculos în sine…
Ca să vezi!
Fac progrese.
Iată, constat că ura era, este ceva ciudat, aşa cum, nu mai ştiu unde am citit, iubirea este ceva ciudat şi, atâta vreme cât nu intervine gândirea pentru a coordona aceste sentimente, nu pot exista nici iubirea, nici ura…
Ce vină are soţia tatălui meu că s-a îndrăgostit de un om însurat?
Eu cred că la început n-a vrut să facă rău cuiva; altfel nu ar fi acceptat o legătură clandestină…
Măi să fie!
Am o predispoziţie fatală pentru a despica firul în patru.
Şi n-ar fi rău, dacă aş deţine ambele capetele firelor…

Ei, uite, am ajuns la ușa casei tatălui meu.
Gata cu supliciul. Îl detronez pe inchizitorul amator ce pare să ne cuibărească în mintea mea…

Intru.
Mă întâmpină tata.
– Deea! Ca să vezi! Eşti aici! Mă gândeam să vă sun, pe tine şi pe Anna, e o zi frumoasă şi se cere petrecută cum se cuvine. Ce zici de o ieşire în afara târgului? Doar noi, eu şi cu tine.
– Tu şi cu mine? Singuri?
– Ce de întrebări! Să înţeleg că refuzi invitaţia mea?
– Nu! Îmi manifest doar surprinderea. Soţia ta şi frăţiorul meu n-au nimic de zis?
–Au alt program. Merg la Teatru de Păpuşi.
Stau în cumpănă; să accept invitaţia tatei sau să forţez o apropiere de personajul misterios care este mama mea vitregă şi să mă pliez pe programul de teatru?
Răzvan, frăţiorul meu, se strecurase în antreu şi se învârtea în jurul meu, doar, doar îi observ prezenţa. O mogâldeaţă de om. Seamănă izbitor cu tata: privirea caldă, strălucitoare, un pui de zâmbet timid în colţul gurii, fruntea înaltă, boltită, nasul în vânt – o comoară de băieţel. Mi-e tare, tare drag. Îl iubesc.
– Vino la mine, răsfăţatule. Ţi-a fost dor de Deea?
Tata pare nemulţumit. Ia cheile maşinii, de pe măsuţa de sub oglindă.
– Mergem, Deea?
Răzvan îşi încolăcise braţele în jurul gâtului meu şi mă strângea cu toată puterea lui, de parcă se temea să nu-l las singur.
– Tată, câteva ore cu tine e tot ce-mi doream acum câteva clipe, dar cum pot să nu ţin cont de insistenţa frăţiorului meu de a rămâne cu el? Iartă-mă, dacă soţia ta acceptă, voi merge cu ei la teatru. Ne vedem după ce te întorci. Stau la tine atât cât o să mă suportaţi, ba chiar mai mult…
– Bine, deşi motivul refuzului tău mă face gelos, te iert, vă iert pe amândoi. Vă iubesc la fel de mult şi n-am cum să mă supăr…
Uşurinţa cu care tata renunţă la compania mea mă irită, dar nu prea tare. În fond, scopul vizitei mele este altul: de a uita de comportarea Annei, de aerul de femeie nefericită al mamei, dar şi de a căuta nişte răspunsuri care nu prea mai suportă amânare.
Copilul se zbate în braţele mele.
Îmi trec degetele răsfirate prin părul lui mătăsos, de un blond nordic.
– Unde e mama?
Îşi înfige arătătorul sub nasul meu, obligându-mă să privesc în direcţia arătată.
Mama lui stătea uşor rezemată de tocul uşii. Era tristă, derutată, stânjenită; departe de a fi imaginea unei femei fericite.
– Bună! salut eu, în timp ce îl las pe Răzvan jos. Te deranjează dacă vin cu voi la teatru?
– Deloc…
Ideea mea se dovedi a fi o catastrofă.
Atmosfera de poveste cu prinţi şi prinţese, cu mame vitrege rele şi taţi subjugaţi de farmecele îndoielnice ale unor femei vrăjitoare, nu are menirea de a mă ajuta să mă apropii de mama lui Răzvan. Dimpotrivă. În larma asurzitoare a copiilor care ţineau cu orice preţ să contribuie la realizarea spectacolului cu replici şi acţiuni proprii, simt cum femeia de lângă mine se aduna, se ghemuia în fotoliu, de parcă ar fi vrut să fie înghiţită, să dispară.
Şi pentru mine şi pentru ea, minutele trec greu, foarte greu.
Pentru a uşura cât de cât situaţia, mă prind în jocul prichindeilor şi particip intens la toate năzbâtiile lor: strig cât mă ţin puterile, aplaud apariţia personajelor în scenă, sau bat din picioare, mă prefac speriată atunci când pe scenă are loc o corecţie aplicată unui năzdrăvan. În cele din urmă, calvarul ia sfârşit.
Ieşim.
Răzvan, alarmant de cuminte, merge cu câţiva paşi înaintea noastră, cu mânuţele la spate.
Eu tac.
Mama lui Răzvan tace.
Penibil!
– Ce zici, mamă a lui Răzvan, intrăm în cofetăria vis-à-vis? Plătesc eu. Poate reuşim să stăm şi noi de vorbă, aşa ca între fete…
Îmi mulţumeşte cu un zâmbet timid.
Traversăm.
Nu găsim nici o masă liberă.
Sunt invitată la masă, dar şi să petrec restul zilei în casa tatei.
De parcă aş avea nevoie de invitaţie – zic în sinea mea –, dar, Doamne, ce ipocrită pot să fiu! Îi mulţumesc frumos, răsplătind-o chiar cu un pupic trimis pe vîrful degetelor. (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s