Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului /4


(…)

– Nu vreau să te mai văd! Pleacă la tine acasă şi las-o pe mama în pace!
Mai întâi cască ochii mari, apoi se ridică brusc de la masă, se repede la mine şi-şi înfige mâinile în părul meu, smucindu mă cu putere.
Nu mă apăr.
Mama ar trebui să-mi sară în ajutor.
N-o face.
E tot atât de imobilă ca şi masa la care stă.
Mă las în continuare agresată.
În cele din urmă, sora mea îmi lasă podoaba capilară în pace şi plânge.
O las să se descarce, apoi o mângâi pe creştet. Reuşeşte să mă surprindă: se ghemuieşte la pieptul meu cu blândeţea şi nesiguranţa unui copil care a visat urât.
– Hei, străino, de unde ai picat?
Mai bine aş fi tăcut.
Anna reacţionează ca şi cum aş fi turnat o găleată cu apă rece pe capul ei. Se depărtează de mine afişând un aer profund melancolic, un chip devastat de furtuni interioare, stare, cred eu, ce i se potriveşte, sau chiar o caută, cu tot dinadinsul, pentru a scăpa de confruntări şi înfruntări cu sine, cu ceilalţi, cu viaţa, în final.
Ceea ce văd, oare, este şi ceea ce privesc?
Ea e sora mea sau este un personaj halucinant la care nu pot ajunge, pe care nu-l pot înţelege?
Ipotezele, probabilităţile, supoziţiile sunt de neacceptat pentru mine. Sunt adepta drumului trudnic, a timpului trăit.
Urăsc abilitatea de a te furişa pe căi ocolite, de a „poza” întru-un tablou pe care îl consideri spaţiul tău, de a trasa în jurul tău un cerc cu margini controlate doar de cel aflat în interior…
În clipa de faţă, îmi doresc să o provoc pe Anna, să o determin să conştientizeze că, trăind aşa cum trăieşte, participă la o realitate fără ordine şi armonie şi că cel mai bine ar fi pentru ea, pentru noi toţi, să procedeze, preţ de câteva clipe, la denudarea fiinţei sufleteşti, să se mărturisească.
Şi o fac:
– Anna, de ce tu trăieşti altfel de cât toată, sau, mă rog, aproape toată lumea? De ce crezi că ştii altceva decât ştiu alţii?
– Pentru că, îţi convine sau nu, am avut alţi profesori…
– Limpezeşte-mi gândurile!
– Nu te-a învăţat mama că igiena sufletului se face în intimitate? Nu? Bine a făcut. Cineva din familia noastră trebuia să creadă că viaţa începe cu începutul.
Vrea să-mi întindă o capcană, să mă enervez, să strig, să bat din picior. Ridic doar din umeri şi trec în spatele scaunului pe care mama stătea nemişcată.
– Mama, te rog, mergi cu mine în parc?
Pare să nu fi auzit rugămintea mea. Tocmai mă pregăteam să repet întrebarea, când îi spune Annei, pe un ton ferm:
– Anna, ia loc! Explicăm-mi şi mie de unde vine aversiunea ta faţă de Deea?
– Stai liniştită! Nu e singura persoană pe care nu o înghit!
– Mi-am închipuit… Tu chiar nu iubeşti pe nimeni? Nu ai nevoie de nimeni? Familia nu înseamnă nimic pentru tine? Ştii că noi…
Anna trase scaunul mai aproape de mama. O priveşte lung, ca şi cum nu ar reuşi să o vadă bine, apoi întinde mâna şi îi ridică bărbia cu arătătorul.
– Nu-mi vine să cred! Îmi reproşezi faptul că nu sunt ca voi, că nu sunt destul de apropiată de voi, că nu gândesc şi nu trăiesc după regulile voastre, că m-am desprins de turmă şi mărşăluiesc în ritmul meu…
– Eu nu-ţi reproşez, eu întreb. Vreau să ştiu unde şi când am greşit…
– Dintotdeauna! Eu nu te învinuiesc. Mie-mi convine. Mă întreb, însă, de ce nu învăţaţi să trăiţi cu voi înşivă! În ceea ce mă priveşte, mă descurc. O să vă respect mai mult dacă, din acest moment, renunţaţi la datoria voastră sfântă de a revărsa asupra mea potop de mângâieri, aşa cum a încercat Deea puţin mai devreme, şi alte gesturi penibile pe care nu le cer, nu am nevoie de ele. Voi le risipiţi pentru a vă simţi psihic mai confortabil, pentru că nu aveţi ce pune în locul lor; aveţi vocaţia vieţii colective, a indivizilor slabi, gata să vânture în văzul lumii cele mai intime trăiri, să împovăreze fără jenă pe cei dragi cu toate eşecurile sau, şi mai regretabil, cu aşa zisa lor fericire! Umerii mei sunt prea delicaţi pentru a sprijini frunţile voastre ridate şi plecate în faţa destinului… Ştii, mamă, care este deosebirea esenţială între noi două? Tu ai aşteptat destinul, eu l-am provocat… Urăsc firile slabe, supuse şi resemnate. Sunt o răzvrătită. Nu datorez nimănui nimic! Am să fac cu viaţa mea ceea ce doresc, dar, atenţie, acel ceva trebuie să-mi procure senzaţii din cele mai rafinate, mai puternice, gata să-mi distrugă sistemul natural de conservare, dacă-l am avut vreodată…
Aşa am hotărât cu vreo sută de ani în urmă – uite că am şi simţul umorului … (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013, (CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein)

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s