Deea și nevoia de modele


RITUAL IN ABSENTA 6

(…)

– Te ai trezit?
Întrebarea mamei este formală; nu este susţinută de acel zâmbet stimulator, ocrotitor, promiţător cu care mă întâmpina în fiecare dimineaţă.
Mă simt părăsită, neajutorată, derutată. De parcă, dintr-o dată, cineva a înălţat pragurile, a zăvorât uşile, lăsându-mă în afara spaţiului, a timpului.
Un obstacol, oricare ar fi el, o uşă trântită în faţă, nu sunt suficiente pentru a mă ţine departe de desfăşurarea evenimentelor ce urmează să se producă de-a lungul zilei ce nu are un debut prea promiţător, dar nici dezastruos. Tot ceea ce trebuie să fac este relativ simplu: să înţeleg de ce mama, în astă dimineaţă, are un aer atât de obosit, încât pare îmbătrânită peste noapte.
Nici nu trebuie să-mi bat capul prea mult pentru a ghici pricina.
Mama are toate motivele din lume să considere ziua de astăzi ca fiind cea mai neagră zi din viaţa ei: Anna îşi ia zborul.
Nimic nou, nimic spectaculos.
Acest lucru îl ştim cu toţii de câteva luni.
Am convenit că Anna este majoră, că îşi doreşte o oarecare intimitate, că are dreptul să aleagă locul unde să se culce seara, să se trezească dimineaţa şi să spună: „Sunt acasă la mine!”
Atunci, care să fie sursa nemulţumirii mamei? Starea ei de proastă dispoziţie să se fi instalat sub presiunea unei forme de egoism, de gelozie mascată?
Categoric, nu!
Ştiu asta pentru că am fost martoră, din când în când participantă activă, de partea mamei, la lungi, plicticoase şi uneori violente confruntări cu sora mea, încercând să amânăm spre toamnă plecarea Annei din casa părintească. La un moment dat, am avut impresia că am câştigat o mică bătălie: Anna ne-a promis că se va muta după ce divorţul părinţilor noştri se va fi pronunţat.
Dar ce-a făcut ea?
Ieri, la prânz, ne-a făcut cunoscută decizia sa: „Mâine mă mut în casa mea.”
Şi eu şi mama am înţeles că o eventuală împotrivire ar fi inutilă.
Nici-o clipă nu mi-a trecut, însă, prin minte, posibilitatea că vestea va face ravagii asupra stării psihice a mamei.
Nu pot să nu mă întreb: de ce Anna calcă în picioare promisiunea făcută?
De îndată ce o văd, o să-i cer explicaţii.
Să cer explicaţii?
Se vede că, aşa cum spune mama, am un prea dezvoltat spirit juridic.
Obiceiul de a contabiliza, de a monitoriza acţiunile celorlalţi, de a încheia cu mine însămi tot felul de contracte, de înţelegeri pe care, culmea nebuniei, le şi respect, mă situează într-o poziţie de unde atenţionez, alteori ameninţ: ia seama, amice, eşti pe cale să uiţi promisiunea făcută, caz în care, pe viitor, cuvântul tău nu mai are valoare. Sau, atunci când sunt în dezacord cu ideile cuiva, spun: eu n-am să fac niciodată aşa ceva!
Oare?
La urma urmei, a te ţine de cuvânt este atât de important?
Să presupunem că eu, la un moment dat, am fost de acord cu spusa cuiva, că am promis să-i susţin ideea, dar, a doua zi, descopăr sensuri ce depăşesc limitele morale ale angajamentului, fapt care mă plasează în postura ingrată de a reevalua situaţia, de a măsura în alt mod consecinţele.
Ce ar trebui să fac, cum ar trebui să ies dintr o astfel de situaţie?
Dacă-mi respect promisiunea, intru în dezacord cu mine însămi şi, în consecinţă, accept să rămân la gradul de înţelegere pe care îl dezvoltam atunci când am răspuns: da, îmi voi ţine cuvântul.
Dacă procedez în conformitate cu ceea ce-mi dictează conştiinţa evolută, ca să zic aşa, prin noi acumulări de informaţii, risc să pierd respectul celui care a contat pe angajamentul meu…
– Ai vreun motiv să rămâi înţepenită în mijlocul încăperii? mă ia la rost Anna, care coboară din camera ei, trăgând după sine un geamantan.
– Am… o problemă de conştiinţă…
– Nu mai spune! Cu ce se mănâncă aşa ceva?
– Cu garnitură de bun simţ.
– Sărăcuţa de tine. Eşti chiar atât de disperată?
– Mai mult decât crezi! Iar cauza eşti tu!
– Asta-i menirea surorilor mai mari: să genereze subiecte de meditaţie.
– Am să învăţ să trăiesc cu asta… Anna, trebuie să te întreb ceva.
– Da?
– Ce înseamnă pentru tine familia?
Anna îşi lasă capul spre umărul stâng, apoi întreabă:
– Care familie?
Tonul cu care rostise întrebarea nu era ironic, era îndurerat. Ochii îşi schimbaseră culoarea, expresia: de la nuanţa caldă a alunei spre negru adânc, frământat de mişcări haotice, nehotărâte, ca şi cum spaţiul de dincolo de pleoape nu mai era suficient pentru desfăşurarea exploziei de sentimente ce nu mai pot să fie controlate.
Cunosc acest mic truc, cu care sora mea caută să scape de întrebările incomode. Sunt gata să renunţ, dar îmi amintesc de tristeţea distrugătoare ce pare să se fi stabilit pentru multă vreme pe chipul mamei şi întreb:
– Tu te înţelegi? Te vezi? Sigur că da, numai că imaginea pe care mintea ta o proiectează este una contrafăcută, exact cea care îţi este favorabilă. Te crezi superioară prin tot ce faci, de aici aerul unic şi glorios…
– Deea, eşti obositoare. Spune ce-ai de spus! mă somează Anna.
Sunt atât de surprinsă de reacţia neaşteptată a ei, încât amuţesc pentru o clipă. Îmi revin de îndată ce intervine mama:
– Deea, cere-ţi imediat scuze! îmi porunceşte ea. (…)

 

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein – grafica: Vasile Pintea

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s