III. ESTETICA FONDATĂ PE DRAGOSTE: UMANITATEA / 2


frumusetea_si_instinctul_sexual

( …)

***

 „Atracţia sexuală nu poate deveni eficientă dacă nu sunt mai întâi atrase simţurile. Trebuie să fie fascinat ochiul, trebuie să fie fermecat auzul… Din aceste motive, cele două sexe dezvoltă caracterele sexuale secundare, iar în paralel emoţiile sexuale se extind la diverse obiecte secundare. Culoarea, graţia, forma, care devin stimulante ale pasiunii sexuale şi călăuze ale selecţiei sexuale, au câştigat, înainte de-a putea îndeplini acest rol, un anumit farmec intrinsec“.
Va contesta cineva că acest farmec capătă şi conotaţii sexuale? „Aceste obiecte de interes secundare, care sunt printre cele mai vizibile indicii ale frumuseţii, sunt numite sexuale pentru două motive: deoarece elementele implicate de funcţia sexuală au ajutat la definitivarea tipului de frumuseţe al rasei umane; şi deoarece această frumuseţe îşi datorează în mare măsură fascinaţia participării la viaţa noastră sexuală“.
Excitaţia noastră erotică se extinde, în fine, asupra întregului univers. „Dacă stimulul nu apare sub forma unei imagini definitive, valorile evocate se răspândesc asupra lumii, şi suntem priviţi ca fiind amanţii naturii şi se presupune că am descoperit frumuseţea şi sensul lucrurilor…“ „Considerăm deci că femeia e obiectul cel mai demn de a fi iubit pentru bărbat, iar bărbatul, dacă pudoarea feminină e dispusă a recunoaşte, cel care interesează în cel mai înalt grad femeia. Dar efectele unei asemenea reacţii atât de fundamentale şi primitive sunt mult mai generale. Sexul nu e singurul obiect al pasiunii sexuale. Când dragostea e lipsită de obiectul ei specific, când nu e conştientă de sine, sau când a fost sacrificată unui alt interes, vedem cum incendiul ţinut în frâu, înăbuşit, izbucneşte în cele mai diverse direcţii: devoţiunea religioasă, filantropia, zoofilie, dragoste pentru natură sau pentru artă.
Or, dintre toate fiinţele, omul e «animalul erotic» prin excelenţă. „Chiar această organizare nervoasă pe care sexul o implică, cu ansamblul său imens de ramificaţii şi de conexiuni cerebrale, trebuie să fie stimulat parţial de alte obiecte decât obiectul său specific şi ultim; în special la om, care, spre deosebire de anumite animale inferioare, nu are instinct marcat net şi periodic, ci instincte întotdeauna parţial active şi niciodată activă în mod izolat“.
Astfel, în armonia universală a fiinţelor, tonalităţile estetice cele mai diverse au întotdeauna ca sunet fundamental instinctul sexual. Aceasta este, după Santayana, adevăratul Sens al frumuseţii.
Şcoala lui Nietzsche e şi mai sistematică. Naumann a încercat să transforme în teorie erotică celebra distincție pe care maestrul său a stabilit – între principiul „dionisiac“ şi cel „apolinic“, putere – armonie, pasiune – raţiune. Numai că, în timp ce pentru Nietzsche cele două principii pot atinge valori echivalente, Naumann susţine, pentru necesităţile demonstraţiei, că Apolo nu poate niciodată domni decât după Dionysos, maestrulsprem al inspiraţiei. Cu alte cuvinte, orice demers artistic purcede din instinct; raţiunea nu-i decât o suprastructură uşoară cu care acoperim fundaţiile profunde ale inconștientului. Or, dacă dintre toate impulsurile inconştiente e unul care acţionează mai puternic decât celelalte în viaţa estetică, acela e cu siguranţă impulsul sexual.
„Estetica nu e nimic altceva decât o fiziologie aplicată“, pretinde Nietzsche. În Dincolo de Bine şi de Rău se precizează: Sexualitatea cu gradul ei de dezvoltare şi natura ei specifică, pătrunde până în cele mai înalte sfere ale spiritului uman.“ Iar în Amurgul idolilor: „Pentru ca să existe artă, e absolut necesară o condiţie fiziologică preliminară: beţia. Toate genurile de beţie au forţă artistică: înainte de toate beţia excitație sexuale, cea mai veche şi cea mai elementară.“
Nietzsche e în acord deplin asupra acestui subiect cu Platon, şi în dezacord cu Schopenhauer: „Acesta vede în frumuseţe o negare a Geniului speciei… Mi-e teamă că e cineva care-l contrazice, şi anume natura“. Trebuie să spunem împreună cu Platon că orice frumuseţe împinge către reproducere, că acesta e chiar efectul care o caracterizează, de la cea mai joasă formă de senzualitate până la cea mai înaltă spiritualitate“. Nietzsche aduce în sprijinul acest fapt remarcabil: „Toată înalta cultură literară a Franţei clasice (sublinierea lui Nietzsche) s-a dezvoltat pe temele atracţiei sexuale. Căutaţi acolo, oriunde vreţi, galanterie, senzualitate, luptă sexuală, «femeia» – şi nu veţi căuta în van“.
În fine, un capitol al ultimei opere a „anticreştinului“, Voinţa de putere, se intitulează Pentru o fiziologie a artei. Daţi la o parte dragostea, şi ce va mai rămâne din artist? se întreabă filozoful. „Poate artă pentru artă? Orăcăitul virtuos al broaştelor frigide care lâncezesc în mlaştina lor? Tot restul a fost creat de dragoste“. Astfel se exprimă Nietzsche, a cărui imaginaţie e totuşi de obicei castă.
Iar discipolul său, Naumann, supralicitează: „Sursa primară şi atotputernică a activităţii precum şi a plăcerii estetice – este viaţa sexuală“. Dacă vom studia Arta şi  Sexul în paralel, vom regăsi la ambele aceleaşi relaţii, aceleaşi opoziţii, aceeaşi evoluţie.
În viaţa sexuală, instinctul, singura forţă cu adevărat pozitivă, se opune raţiunii, care se străduieşte să-l nege înlocuindu-l, la fel cum în viaţa estetică exigenţele pozitive ale artei se opun negărilor moralei.

***
Dacă în viaţa estetică Dionisos se opune lui Apolo, la fel în viaţa psihologică Afrodita are drept rivală pe Atena. Pentru că ne aflăm pe tărâmul miturilor, aceste două zeiţe nu sunt cu nimic mai puţin decât zeii amintiţi înainte stăpânele atotputernice asupra destinelor omenirii.  Bacchus e înrudit cu Venus-Afrodita, şi credincioşii lui nu fac o demarcaţie între cultul său falic şi lasciv şi cortegiile dansante ale satirilor şi nimfelor: toate formele de beţie sun înfrăţite.
Dacă această apropiere îi sărea în ochi lui Nietzsche, n-ar fi înţeles oare că cele două divinităţi favorite ale sale sunt inegale ca putere şi ca importanţă? Beţia pasiunii e aceea care naşte, singură, orice inspiraţie estetică. Apaticul cortegiu al Muzelor e incapabil să-i dea viaţă: virginitatea lor nu-i decât simbolul sterilităţii lor.
Arta nu-i o activitate dezinteresată decât în aparenţă: ea e fructul savuros al dorinţei noastre. Dacă ni se descrie delirul unui om pasionat, tulburat de o exaltare permanentă, inflamat de furii şi gelozii fără motiv, orbit de ele şi incapabil să judece obiectiv tot ce are atingere cu obiectul pasiunii sale, cu toate că raţiunea lui e perfect normală în rest – va fi fiind acesta portretul unui artist inspirat sau al unui îndrăgostit? N-am şti ce să spunem. Poate că amândouă la un loc, atât Dionisos cât şi Afrodita, arta şi dragostea ne însufleţesc cu aceleaşi pasiuni, fiindcă influxurile lor provin de la aceleaşi puteri ascunse.
Această paralelă poate fi împinsă până la detaliile cele mai mici. Nu s-a observat, de mult timp, că artistul creator vibrează de obicei de o sensibilitate de tip feminin? Asta din cauză că facultăţile concepţiei, fie că e vorba de cea fiziologică sau de cea mentală, sunt peste tot aceleaşi. Dimpotrivă, degustătorul de artă sau criticul sunt capabili să trăiască plăceri intens şi poate mai rafinate decât oricine altcineva; dar nu sunt capabili să producă nimic; nu seamănă ei femeii sterile dar frumoase, pricepută la cele  mai rafinate voluptăți?
În sfârşit, dacă excludem din artă dragostea, nu mai rămâne din ea decât meşteşugul. Valorează de o sută  de ori mai mult opera care este expresia unor mentalităţi decadente, cu formele patologice şi deviaţiile anormale ale esteticii sale şi ale pasiunilor sale la un loc, decât o activitate mecanică, fără implicare sufletească, sărăcită de sentiment şi de frumuseţe în acelaşi timp. Dragostea normală, când se degradează, devine fetişism, masochism sau sadism. Îmbătrânind, arta cade şi ea în afectare şi artificiu. Faunul şi bacanta de odinioară devin Dafnis şi Hloe.
S-a bătut mult moneda pe decadenţa societăţii contemporane; creatorul supraomului descoperea originile decadenței civilizaţiei noastre tocmai la bătrânul Socrate. În realitate, primul degenerat a fost Apolo, spune un alt discipol – mai neitzschean decât Nietzsche însuşi! Singura sursă profundă şi originală a artei, la care ea se adapă mereu, e beţia dragostei, cultul înfrăţit al lui Afrodita şi Dionisos. Erotismul estetic domină chiar înseşi legile armoniei. (…)

fragment din lucrarea Frumusețea și instinctul sexual, Charles Lalo, traducerea de Eugen Pârvulescu, Editura Excelsior Art, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s