IV. PARADOXUL EROTIC: O REABILITARE A URĂTULUI.


frumusetea_si_instinctul_sexual

(…)

Poate că există mai multă convenţionalitate şi prejudecată decât adevăr psihologic în acest loc comun al tuturor filozofiilor, întâlnit în toate literaturile şi în toate artele plastice idealiste: acela că dragostea se naşte din frumuseţe.
Încă din antichitate, legenda grecească în care apare Eros, fiul Afroditei, sau dragostea zămislită de frumuseţe, ni-l prezintă pe Eros orb, adică, fără îndoială, un judecător nepotrivit al acestei frumuseţi din care a apărut, şi pe care se străduieşte cu pasiune bolnăvicioasă s-o nimerească în noapte prin mii de tatonări inabile; zadarnic dealtfel, deoarece, după mitul complementar al Psycneei, lampa indiscretă a unui suflet prea scrutător e condamnată de a nu lumina niciodată altceva decât somnul dragostei.
Am putea să ne amintim şi un vechi proverb, care conţine o profundă observaţie: „Frumoasele nu sunt pentru frumoşi, frumoşii nu sunt pentru frumoase“. iar dacă n-ar fi aşa, atunci, conform cu legile cele mai generale ale evoluţiei, aceste cupluri remarcabile n-ar pierde ocazia să formeze o elită care, după câteva generaţii, s-ar distinge de restul comunităţii umane: ar alcătui o altă rasă în cadrul rasei umane, atrţgând admiraţia tuturor celorlalte fiinţe care, din cauza eredităţii inferioare, n-ar avea acces în acest mediu privilegiat. Dar unde este oare această aris-tocraţie a frumuseţii şi a dragostei? Vai! nu se întrevede pe acest teren, pentru mult timp de-acum înainte, desfă-şurarea une lupte de clasă!
În sfârşit, prin cele mai însemnate şi mai oneste dintre operele sale, realismul contemporan ne-a obişnuit treptat cu ideea că dragostea se naşte din elemente mult mai complexe decât simpla frumuseţe „obiectivă“, de natură plastică; că nu e suficient să admiri pentru a iubi; că „afinităţile elective“, care determină înclinaţiile noastre sexuale, au motivaţii mai complexe, în ansamblul cărora motivaţiile pur estetice au o poziţie subordonată, chiar şi la persoanele foarte rafinate, modelate de o îndelungată educaţie artistică. Picturile şi romanele realiste nu fac astăzi altceva decât să proclame, pentru multe dintre eroinele lor îndrăgite dreptul la urâţenie!
În virtutea unei iluzii născute din educaţia şi chiar din ereditatea noastră, noi calificăm în mod spontan drept frumos ceea ce iubim; dar nu iubim tot ceea ce găsim frumos, şi nici, mai ales, proporţional cu gradul său de frumuseţe. Totuşi suntem capabili să judecăm foarte bine, în sinea noastră, valoarea estetică a obiectului iubit, cel puţin în momentele de luciditate; dar această judecată nu modifică deloc pornirile, ataşamentele noastre pasionale; ceea ce dovedeşte că ele au o origine mai complicată şi mai profundă. „Chiar dacă eşti tare urâtă, îi spunea contele de Rouci logodnicei sale, în secolul al XVII-lea, nu ostenesc de-a te iubi“.
Acesta e paradoxul erotic al frumuseţii. Există o nepotrivire între dubla valoare a unei persoane pentru dragoste şi pentru contemplare. Acest fapt remarcabil a atras dintotdeauna atenţia observatorilor dotaţi cu reală perspicacitate. Molière a repetat-o după Lucreţiu, iar această demonstraţie a devenit clasică: ce importanţă are frumuseţea reală a fiinţei iubite? În ochii unui bărbat cu adevărat îndrăgostit:
Cea pală – albă-i ca frumoasa iasomie.
Ce neagră ca o cioară – brunetă e, nurlie.
Firava e uşure ca o agilă vietate.
Grăsana e, la mers, plină de maiestate.
Lălâia, cum e de vino-ncoa lipsită,
Ne ispiteşte cu frumuseţea-i ne-ngrijită.
Zdrahoana – parcă-i zeiţă din marmură tăiată,
Pitica – o hurie gingaşă, din paradis picată.
Scârţara-i o regină, o prea demnă matroană.
Trăznita e mintoasă; proasta-i izvor de caritate.
Pălăvrăgioaica-i veselă şi prietenoasă,
Iar muta – fire neprihănită, ruşinoasă…
Rousseau va dezvolta această idee în Noua Heloiză, în legătură cu Julie. „Femeia iubită nu-i niciodată urâtă“, afirmă cu maliţie un vechi proverb olandez.
Se poate observa chiar că dragostea unui bărbat pentru o femeie care nu este frumoasă sau a unei femei pentru un bărbat urât pare să se intensifice în această situaţie paradoxală. Poate că frumuseţea nu e în realitate nici cel mai sigur nici cel mai puternic dintre filtrele de dragoste. Există destule altele, mai intime şi mai „magice“. „Dacă o urâtă se face iubită, spune Bruyère, atunci va fi cu siguraţă iubită nebuneşte; căci asta se întâmplă fie dintr­o ciudată slăbiciune a îndrăgostitului, fie prin farmece mai secrete şi mai invizibile decât cele ale frumuseţii“.
Dar, chiar dacă mai vechii psihologi au pus corect problema, ei au intuit rareori adevăratele ei dimensiuni. Ei n-au sesizat grandoarea acestei antinomii a naturii umane; iar în acest contrast frapant ei nu văd decât o situaţie pi-cantă, o întâmplare fără consecinţe, un paradox incitant.
Modernii s-au apropiat mai mult de dezlegarea enigmei. Stendhal apelează la celebra teorie a cristalizării. Aruncaţi o râmurică uscată de copac în apa salinei şi când o scoateţi afară arată ca o bijuterie strălucitoare.Identic, atuncaţi imaginea unei urâţenii în mintea unui bărbat şi, în momentul psihologic al cristalizării, el va vedea în ea una din cele mai mari frumuseţi ale lumii. După Stendhal, un om care iubeşte raportează neîncetat la obiectul iubit toate evenimentele fericite din viaţa sa, în aşa fel încât imaginea încântătoare se îmbogăţeşte mereu cu noi însuşiri: de câte ori apare, ea ni se prezintă ca semn precursor al unor noi bucurii. Căci, pentru senzualismul fără limite al lui Stendhal, „frumuseţea nu e decât o promisiune de fericire“; sau, cu alte cuvinte, „e o nouă posibilitate de-a dărui plăcerea“. Or, pentru el, e o axiomă că „dragostea dăruieşte senzaţiile cele mai intense posibile“. Apropierea dintre aceste două idei conţine în germene atât o întreagă estetică erotică, cât şi toate corecţiile necesare. (…)

fragment din lucrarea Frumusețea și instinctul sexual, Charles Lalo, traducerea de Eugen Pârvulescu, Editura Excelsior Art, 2001

 

 

 

Anunțuri

Un comentariu la “IV. PARADOXUL EROTIC: O REABILITARE A URĂTULUI.

  1. În timp ce atracția funcționează pe baza unor compatibilități (psihologice? astrale? 🙂 ) între două persoane, ființe individuale, frumusețea s-ar putea să reflecte valorile unei comunități.
    Frumusețea nu atrage neapărat și e recunoscută practic de către orice om sincer, dar această recunoaștere mi se pare limitată de cadrul unei anume coeziuni inconștiente a unui grup.

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s