Șantaj


si dragostea

(…)

– Să ne aducem mereu aminte, dar să nu vorbim niciodată. Observaţia Monei îl readuse în prezent.
Îşi desprinse privirea de pe silueta Savetei. Lua cele două pahare în care amestecase băuturile şi, aşezându-se pe sofa, o îndemnă:
– Bea, o să-ţi facă bine.
Mona luă paharul.
– Ai rămas neîntrecut în prepararea băuturii…
– Preferam să deţin recordul în alt domeniu, replică Mihai şi se aplecă spre ea.
Mona îl îndepărtă uşor, zâmbi neaşteptat după acest atac şi se ridică. Lumina ostenită a candelabrului îi accentua paloarea obrazului.
După o clipă de stânjeneală, Mihai are sentimentul unui tumult înţepenit. Şi cum nu accepta niciodată o stare de inconfort, zise:
– Se vede că m-am înşelat. Eşti dură, întotdeauna, atunci când e vorba de tine, mă îndoiesc de… Mona se apropie de el şi-i puse un deget pe buze:
– „Un ajutor de tâmplar nu se îndoieşte de bunea calitate a uneltelor cu care lucrează, nici de lemnul de stejar sau de brad pe care îl lucrează, acceptă faptul că lumea, într-o bună zi, nu va mai avea nevoie de tâmplăria lui. El știe un singur lucru: tâmplăria este viaţa lui, viitorul lui…” frumos spus. nu? Meditează asupra aeste gânduri, un fel de filosofie simplă şi anunţă-mă când vei înțelege ceva…  Până atunci fă-mi plăcerea şi întoarce-te în haina ta de avocat.
– În mod normal, ai nevoie de avocat când eşti acuzat.
– Exact. Cineva mă acuză de crimă.
– Vrei să mă sperii?
– Nu, răspunse sincer Mona. Am nevoie de un avocat bun. Şi m-am gândit în primul rând la tine. Cazul, ai să vezi, este complicat, aş zice fără speranţe.
– Explică-mi. O să trag eu concluziile.
Mona stătea acum în dreptul ferestrei. Refuză invitaţia lui de a se aşeza.
Rămase tăcută şi concentrată.
După un timp întrebă:
– Cunoşti pe cineva de la redacţia fiţuicii care a publicat notiţa despre cazul Stoian?
– Desigur, directorul îmi e bun amic. Crezi că există un caz Stoian?
– Categoric. Vreau să-l găseşti pe acel gunoi de gazetar… Dintr-o raţiune care-mi scapă, mă şantajează. Vrea ca eu să fiu ţap ispăşitor, s mi se pună în cârcă crima…
– Crimă? Cine vorbeşte despre crimă?
– În primul rând eu. Soţul meu nu s-a sinucis şi amărâta aia nu era amanta lui…
Deşi destul de surprins, Mihai avu prezenţa de spirit să ia paharul gol din mâna Monei.
Prin fereastră aerul nopţii intra în salon liniştit. Rece.
Noaptea se învârtea egal în jurul axei sale. Acest fapt se putea observa doar după anumite semne: căderea unui astru, ivirea luceafărului. Aici, în salonul casei din strada Principesei, semnele erau mai pământene: oboseala fizică, neliniştea, îngrijorarea evidentă şi un echilibru gata să se frângă.
Parcă tocmai pentru a evita ruperea echilibrului, Mona propuse:
– Să ne aşezăm. Nu-mi place să recunosc, dar mai ales fizic, sunt la limită…
– De ce nu amânăm pe mâine dimineaţă? întreba Mihai sincer.
– Nu. Vom sta de vorbă acum. S-ar putea ca mâine să nu fiu dispusă să fac mărturisiri complete. Mihai îi arată cu un gest fotoliul, invitând-o să ia loc.  Mona, se supune. 
– Deci, cunoşti, ca toata lumea, faptul că mariajul meu a fost greşeala capitală a vieţii mele. Acest aspect mă priveşte şi n-am să mai insist. Aşa că trec direct la ce s-a întâmplat în ziua asasinatului…
Soţul meu a venit acasă la o oră când nu-l aşteptam. Era preocupat, îngândurat. Nu-l văzusem niciodată într-o stare asemănătoare. S-a retras în cabinet. Acolo a rămas aproape o oră. Înainte de a ieşi din casă, mi-a înmânat un bilet pentru spectacolul de la operă. „Încerc să ajung şi eu înainte de începerea actului doi”, a ţinut el să-mi spună…
M-a frapat atât tonul cât şi tristeţea care îi umbrea privirea, însă, cum de multă vreme între noi relaţia era una specială, n- am dat importanţă şi totuşi, nu pot nici acum să-mi explic modul meu de comportare: spre seară am cerut un taxi şi m-am dus la spital. Care era obiectul acelei vizite inopinate? Nu ştiu. Cred că o fracţiune de secundă, înainte de a coborî din taxi, am dorit să renunţ, nu mai sunt sigură… Nici nu contează. Contează ce a urmat. Ajunsă în faţa cabinetului, am bătut la uşă. Nici un răspuns. Atunci am apăsat clanţa şi uşa s-a deschis. Undeva, între un dulap şi biroul secretarei, cadavrele. N-am simţit nici-o durere, nici-o strângere de inimă… Din nou am făcut un gest pe care nu-l pot justifica. M-am aplecat asupra lui Picu, numele de alint din vremurile bune, încercând să aduc braţul stâng lângă corp. Mi se părea indecentă poziţia iniţială. Apoi, am plecat. Eram sigură că nu mă văzuse nimeni. Am ajuns la spectacol. Acasă m-am întors după miezul nopţii, aici mă aştepta un poliţist.
– De ce nu mi-ai spus toate acestea a doua zi, când ai fost la noi?
Mona se gândi puţin, apoi răspunse:
– Nu ştiu, doar pentru a-ţi spune am venit… poate prezenţa Ivonei…
– Scuză-mă, din ce ai povestit, nu mă convingi că e vorba de o crimă, şi cu atât mai puţin înţeleg de ce eşti şantajată.
– Aşteaptă, n-am terminat. Chiar înainte de înmormântare, am primit un mesaj ciudat: într-un buchet de flori, pe un cartonaş, un text: „Felicitări”. Atât. Nu i-am dat importanţă. O glumă pe care nici măcar nu o găseam proastă. După înmormântare alte semne: apeluri telefonice care încetau de îndată ce ridicam receptorul. Ieri am primit prin poşta un plic. Mona scoase din poşetă plicul şi lăsă să cadă din ele două fotografii. Mihai le luă.
– Drace! exclamă el.
– Diabolic! Cineva, criminalul bănuiesc, stătea în cabinet şi m-a fotografiat aplecată deasupra mortului. Fotografiile sunt o probă?
– Cine şi de ce să te acuze?
– De ce îţi spun eu: doctorul era implicat într o poveste dubioasă. Mai ţii minte că acum câteva luni a fost împuşcat, în poarta Ambasadei germane, un consilier sau aşa ceva?
– Da, îmi amintesc. S-a spus că a fost actul unei psihopate.
– S-a spus. dar nu s-a dovedit. Fata a fost internată la clinică. Cine crezi că a tratat-o? Picu. Până aici totul este în regulă, dar pacientei i s-a făcut ieşirea. Biletul de ieşire a fost semnat doar de doctorul Stoican, în mod normal trebuia contrasemnat de profesor, adică de tata…
Mona îşi aprinse o ţigară. Mihai încerca să pună cap la cap faptele aşa cum îi fuseseră relatate.
Nemişcată, în colţul camerei, Mona avea ochi deschişi larg, ca şi cum retrăia un coşmar, parcă încerca să înţeleagă corect şi repede situaţia, Mihai nu-şi putea desprinde privirea de pe chipul Monei; îi studia, nu fără să vrea, fiecare element al fizionomiei, fiecare sentiment sau resentiment. Receptarea celui mai mic semnal venit din subconştient ar putea să fie punctul de plecare în ceea ce avea să întreprindă pentru a o apăra. Într-un târziu îşi plecă privirea copleşită, resemnat: „Cât e de frumoasă şi fără noroc”, murmură el pentru sine.
La rândul ei, Mona scruta atentă chipul bărbătesc, plăcut, dar neliniştit al lui Mihai. Împotriva voinţei sale, îşi reproşa faptul de a-l fi preferat pe doctorul Stoican în loc să-l accepte pe Mihai. Regrete târzii. Nu era nici locul, nici timpul. „Un prieten îndatoritor este mai eficient decât un soţ tolerant”, îşi zise ea hotărâtă.
Tăcerea, la această oră din noapte, avea semnificaţii aparte.
Mihai credea că tăcerea Monei însemna mult vorbind…
– E periculos să ceri o explicaţie mai amănunţită unui om care tace…
Mona tresări:
– Nu ascund nimic. Ţi-am răspuns la jumătate de întrebări: de ce, cine o face e de datoria ta să afli. Îl vreau pe gazetar. Intuiţia îmi spune că e amestecat. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s