Și dragostea ucide / Mona / 2


linistea8

(…) Pentru Mihai, Mona continua să fie una dintre cele mai interesante femei, o femeie al cărei comportament uimea, deruta şi incita în acelaşi timp.
El şi Mona erau prieteni vechi. O scurtă vreme fuseseră şi amanţi.
În acea perioadă Mona era un fel de lider al tinerilor. Generaţia lor era una diferită, cu certe calităţi, dar şi cu zestre grea: acumularea unor tensiuni sociale, o oarecare instabilitate afectivă, mereu grăbiţi, mereu suspicioşi, mereu îngroziţi că timpul trecea, fără ca ei să fi gustat cu adevărat viaţa şi, ceea ce era mai grav, o bună parte din ei trăiau sentimentul zădărniciei.
Mihai continuă să amestece băuturile.
Linguriţa lovea pereţii paharului de cristal şi clinchetul pur îi aduce în urechi zarva ameţitoare, plăcută a petrecerilor reuşite.
Nu departe de el, Saveta, fata în casă, aduna platourile, paharele, scrumierele, încercând să aducă salonul la ordinea şi ambianţa cunoscute.
În ciuda mâinilor mari, roşii, era o apariţie încântătoare: asupra ei privirea unui bărbat zăbovea cu interes.
De multe ori, prezenţa fetei îi stârnise simţurile. Acum îi aduce în minte o altă seară.
*
Avea douăzeci şi doi de ani, iar caracterul lui era marcat de cumpătare şi un accentuat simţământ de plenitudine sufletească.
Îşi descoperea tatăl, care fusese mai mult absent în perioada copilăriei, şi era încântat de asta, îşi descoperea prietenii, îşi făcea noi prieteni. Momentul era plăcut. Era ca şi cum se întâlnea cu toţi şi simţeau împreună plăcerea descoperirii şi familiaritatea unei lungi convieţuiri.
Era şi perioada când medita mai mult decât o făcuse până atunci, asupra alegerii unei amante. Legăturile pasagere nu-l mai satisfăceau.
Problema alegerii devenise primordiala. Mai cu seamă după ce, plictisit de cuceririle în serie şi relativ uşoare, se pronunţase solemn: „Ia să te vedem, domnule avocat, cum şi unde ai să găseşti în micul Paris, de pe malul Dâmboviţei, în care se zbate o societate în permanentă schimbătoare, o femeie frumoasă, ambiţioasă, de neam şi cu destulă înţelepciune, dornică şi totuşi rece, într un cuvânt o femeie cu glorie.
Din experienţa prietenilor mai umblaţi, mai în vârstă, dar mai ales din ce îi împărtăşise tatăl lui, a aflat că cel mai rentabil şi de bun gust ar fi fost să ţintească vreo soţie de om politic. Omul politic era, pentru sfârşitul deceniului trei, titlul de nobleţe.
Nu ia fost greu să pătrundă în mediile unde străluceau personalităţile politice. Dar avea să constate că oamenii politici îl plictiseau.
Erau, pe vremea aceea, dar ele există şi acum în Bucureşti, câteva case frecventate de poeţi, pictori, artişti.
Acele locuri erau asaltate nu numai de boema capitalei, ci şi de cele mai frumoase femei.
Spre ele se îndrepta Mihai Orleanu. Dar nu aocricum, voia mai întâi să afle părea seniorului Orleanu.
– Așa am hotărât. Am credinţa că voi găsi printre ele pe cea mai potrivită: celebră, sensibilă şi drăguţă. Îmi voi alinia bucuros corabia modestă la unul din acele vapoare
Bătrânul, un cuceritor la vremea lui, surâde complice. Cinismul fiului său îi făcea mare plăcere, cu toate că îl şi speria puţin: acest raţionament, acest plan schiţat fără grabă, temeinic, îl determina să tragă concluzia că tânărul lui vlăstar era un monstru de insensibilitate şi calcul.
Îl îndeamnă la prudenţă:
– Mă pui în încurcătură. Deşi femeile au jucat un oarecare rol în viaţa mea, n-aş zice că locul ocupat de ele a fost cel mai important. Generaţia ta să fi ajuns la altă concluzie? Să fie la modă femeia boemă? Din prudenţă, deci, te îndemn să îţi încerci norocul, dacă asta te face fericit. Nu pot însă să nu mă întreb: la ce-ţi foloseşte, la cei douăzeci şi ceva de ani, o amantă oficială? La ce ţi-ar servi o femeie lansată deja? La treizeci de ani, o amantă celebră îţi poate fi utilă, când şi tu ai o biografie, când nu mai eşti un anonim…
Mai mult pentru ai face plăcere, Mihai întreabă:
– Atunci, nici o amantă?
– Ba da. dar fereşte te de rapiţe!
Mihai a uitat discuţia şi s-a îndreptat exact spre saloanele boemei.
Ceaiurile erau prima etapă în periplul unui tânăr monden.
După mai multe luni, acestor mici distracţii li se adăugau balurile şi dineurile la care de regulă erau invitaţi numai acei tineri ce meritau să ocupe locul din capul mesei.
Prima invitaţie semăna cu un examen.
Erau cântărite calităţile; nu trebuia să fie un timid, dar nici prea vorbăreţ, politicos, dar nu linguşitor. Cu doamnele trebuia să fie respectuos, dar destul de insistent, să lase impresia companioanelor că mai erau încă tinere şi frumoase.
Mihai trecuse prin toate etapele şi, într-o bună zi, se vedea invitat de cea mai selectă casă: a Monei, singura moştenitoare a celebrului şi bogatului medic neurolog Walter Magheru.
Mona tocmai sosise acasă după o lungă şedere în străinătate.
Mihai s-a simţit atras de fată.
Mona, versată şi capricioasă, a răspuns interesului cu o bine jucată indiferenţă.
În acea primă seară. Mihai se trezise, la un moment dat, singur, în faţă cu un pahar. Exact ca şi acum, într-o altă casă, iar în locul Savetei, o subretă timidă avea grijă să fie o oarecare ordine la bar. Era o fată frumoasă, o frumuseţe hotărâtă. Se numea Simina.
Furios că Mona nu-i acorda cine ştie ce atenţie şi profitând de zarva produsă de oaspeţii ce începuseră să plece, s a apropiat de fată şi i a şoptit:
– Ce zici de o plimbare, mâine, spre seară, în Cişmigiu?
– N am liber… da’ joi pot, a murmurat ea cu un surâs amabil şi obraznic în acelaşi timp.
Cucerirea făcută doar în câteva clipe îi înlesnise lui Mihai ocazia să cugete.
Aproape că-i venea să râdă în hohote: comicul situaţiei era deplin. Venise pregătit să cucerească o prinţesă şi sfârşise prin a seduce o subretă.
Succesul, aşa modest cum era, îi răsplătea însă orele de plictiseală îndurate.
Întâlnirea din joia următoare avea să-i aducă prilejul să verifice un adevăr: pisicuţa era adorabilă. Un argument în plus pentru a trage concluzia că nu avea decât să câştige dacă şi pe viitor ar fi prudent şi n-ar amesteca vanitatea în problemele simţurilor.
Mica aventură cu slujnica l-a învăţat multe. I-a adus în primul rând o experienţă picantă, l-a învăţat ce înseamnă discreţia şi i-a dat putere să aştepte premiul cel mare: Mona.
Când se aştepta mai puţin, Mona devine amanta lui. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

 

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s