Petrecere ratată / Și dragostea ucide


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ziua de duminică, ziua petrecerii, avea o melancolie dintre cele mai romantice. În cursul dimineţii plouase; nici spre seară nu se oprise ploaia, se transformase în zloată. Era un frig de munte, nehotărât şi puţin iritant, care dădea locului o culoare indecisă, între sumbru şi feeric.
Petrecerea începuse de cu seară. Costache avea chipul supt, obosit, dar ochii lui păreau inundaţi de o lumină calmă din care scăpărau sclipiri suspect de vii. Era fericit. Părea că îşi uitase vârsta. În obraji îi urcase o roşeaţă alarmantă, dar se simţea minunat. Se învârtea printre oaspeţi cu verva lui obişnuită; fericit şi uimit.
Acum dansa.
Când orchestra tăcu, se opri cu braţul stâng încolăcit pe talia tinerei sale partenere. Râse satisfăcut şi, alintându-se, începu să recite:
„– Anii bolovănoşi îşi târăsc paşii. Împresurându-mă. împresurându vă, doar mie cerul închis deschis de fiecare an în parte mi se strânge ca un laţ în jurul gâtului. Am împlinit pe rând un sfert de veac, jumătate de veac şi chiar şaizeci de ani. Situaţia ar trebui să fie comică, dar nu este. Ah, douăzeci de ani! Ah, cincizeci de ani! Tot mai trec alergând prin viaţă. Fiecare, fiecare femeie să mă sărute ar dori, gata în felul acesta viaţa a mi-o îndulci. Ah, şaizeci de ani! Şi totuşi încă bărbat, bărbat mă numesc…”
În jurul lui se adunaseră aproape toate femeile.
– Vai, ce şarmant! strigă o tânără. Ce păcat că n-o să vă avem în mijlocul nostru în această iama! Circulă zvonul că plecaţi în Italia, e adevărat?
– Da, frumoasă domnişoară. Oasele mele au nevoie de soare… Mă tem însă că, de data asta, soarele Italiei n-o să mai aibă puterea miraculoasă de până acum… pentru mine, fireşte.
Orchestra cânta un vals. Tinerele rupseră cercul. Costache rămase singur. Zâmbi. Instantaneu inima începu să-i bată nebuneşte, huruindu-i în urechi. Un junghi puternic, paralizant, ca o gheară, îi sfâşia pieptul. Se clătină şi, pentru că nu voia să producă panică, ridică mândru fruntea.

Primul chip pe care îl văzu fu cel al Ivonei. Ea stătea la o fereastră şi discuta cu un bărbat. Costache încercă să prindă privirea fetei, fără succes. Concentrându-şi atenţia asupra acestei dorinţe, durerea devenie mai difuză. Era gata să pornească spre fereastră, dar păru surprins că picioarele nu-l mai ascultau.
„Ce ciudat! Durerea nu mai e durere, e ca o dulce patimă care mi înghite toată puterea… E ca o chemare mângâietoare, nu-i pot rezista… De ce oare Ana Maria îl suporta atât pe plicticosul de Alex?”
Pentru o clipă i se păru că se afla la petrecerea pe care o dăduse în onoarea tinerei sale soţii, când Alex, cel mai bun prieten al lui, nu o slăbise nicio clipă pe Ana Maria şi declarase public că niciodată pe valea Cernei nu trecuse o femeie mai frumoasă decât eroina acelei seri.
Costache continua să ţină sub observare perechea de la geam. La un moment dat, Ivona se întoarse. Atunci Costache avu un şoc; cine era străina? Aducea cu Ana Maria, dar nu era ea.
Clipe de derută totală.
Şi, parcă pentru ai spori confuzia, femeia păru că se desprinde de pe podea şi vine într-un zbor lin pe deasupra capetelor celor prezenţi.
– Ana Maria! strigă el cu o voce înăbuşită, aşteaptă-mă!
Năluca încremeni. Lui Costache îi era o frică de moarte: „Dacă o sperii, cade…”
Atins de o forţă nebănuită, se deplasă spre centrul camerei, fără să piardă din vedere silueta femeii suspendate în aer.
Respira greu. De fapt încerca să-și reţină respiraţia.
Orchestra schimbase melodia: perechile se dezlănţuiseră într-o frenetică şi îndrăcită samba.
Muzica îi biciuia simţurile.
Se întoarse.
Ce ciudat.
Se trezi înconjurat de oglinzi. În acele oglinzi dansatorii păreau nişte statui. De sub tavan cobora lin Ana Maria. Întinse braţele s o prindă. Ea alunecă şi în clipa următoare dispăru. Era ca şi cum ar fi aspirat-o podeaua.
Se aplecă să pipăie parchetul.
O voce, vocea Anei Maria îl opri: „Nu insista! Un cărăbuş care a căzut nu se mai ridică niciodată…”
„Oare de ce sunt atât de obosit?” se întreba Costache.
Dragoş, aflat în apropiere, îi văzu ochii măriţi, ca nişte ochi regeşti: se distingea albul şi deasupra şi în jurul pupilei.
„Mă prăbuşesc! Nu mă lăsa. fiule!” părea să-i spună acei ochi, poruncindu-i şi implorându-l în acelaşi timp.
Dragoş ajunse la timp pentru a-l sprijini.
– Uite o petrecere pe care am ratat-o. Du-mă în camera mea!
Când Dragoş închise uşa salonului în urma lor, Costache murise.
În noaptea de veghe, Dragoş simţea plăcutul egoism pe care îl experimentează cel în viaţă atunci când unul dintre cei ce păreau mai puternici şi mai buni moare. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s