Destine în oglindă / După concert


deea,5

(…)

…Era de multă vreme vară. Soarele se elibera demn, irizând pâlpâiri de lumină printre oameni.
În astfel de zile, de la primele ore ale dimineţii, Mirela bătea străzile. Acasă nu putea sta, se plictisea. Trecea prin magazine, prin pieţe, prin mai toate locurile aglomerate. Îi plac oamenii în mişcare. Adoră micile incidente care ar fi, decretase ea, sarea şi piperul traiului citadin.
Traversă pe la colţul bulevardului l Mai şi ajunse în staţia maşinii l05. Încotro s-o ia? Spre Herăstrău? Spre centru?
De la piaţa din apropiere, gospodinele se întorc cu sacoşele doldora. „Au ieşit piersicile! constată ea după ce fotografiase conţinutul unei genţi purtată, fără pic de eleganţă, de un bărbat tânăr. „A cumpărat flori şi, nenorocitul, le-a înghesuit în servietă. Îi e ruşine să umble cu ele la vedere… Ce-ar fi să mă duc la el, să mă prezint frumos, însuşindu-mi o identitate falsă şi o funcţie oficială, să zic: „Luptătoare activă, membră a clubului Plante revoltate”, apoi, foarte serioasă îi iau geanta, o răstorn şi aleg dintre şi de sub cartofi, piersici şi ce dracu’ o mai fi având, florile, sfătuindu-l graţios şi ameninţător să le poarte la vedere, atrăgându-i atenţia că membrele clubului vor fi de-acum cu ochii pe el. Îmi aleg o floare… Mai mult ca sigur că nu va reacţiona. Surpriza va fi prea mare şi, mototolul, o să îngâne printre scuze că florile sunt pentru o colegă de birou care-şi serbează ziua de naştere şi că el a fost însărcinat de ceilalţi să le cumpere. Eu, continuându-mi jocul, o să fac pe mirata, îl voi privi galeş şi promiţător: Credeam că sunt pentru iubita ta…
Se întoarce pe călcâie, îşi drege vocea, tuşind discret, sperând să atragă, cu acest vechi truc, atenţia bărbatului cu geantă. Insucces total. Pleoapele individului coborâseră atât de mult încât aproape că-i acopereau pupilele. N-o vede. N-are nevoie s-o vadă.
„Pierdere de vreme… E clar, sunt ghinionistă, cum zice mama, şi eu cred că sunt…”
O nemulţumea spectacolul străzii: îşi va imagina unul grandios, pe gustul ei: un spectacol care să ţină exact atâtea ore pe zi câte ea este prezentă pe străzi.
Caută cu disperată nevoie în jur ceva de care să se agaţe. Cel mai potrivit ar fi o scenă clasică de familie: mama, tata, copiii, pentru care ziua de astăzi să fie o urmare firească a celei de ieri şi prelungită cu senină bucurie în mâine. „De unde să-i iau? Astfel de fericiţi nu bat străzile la ore atât de matinale. Copiii fără griji şi iubiţi nu pleacă, la primele ceasuri, de-acasă.” . .
Privirea i se opreşte pe un grup de femei care discutau aprins ceva. Se apropie. Un miros greu de parfum ieftin o sileşte să rămână în spatele lor. Mirosul nu era chiar de nesuportat, dar îi amintea de aerul încărcat de nicotină, de mucurile de ţigări aruncate peste tot şi care o îndepărtau de casă. Vocile femeilor erau groase, neplăcute iar subiectul discuţiei lor era acelaşi cu cel pe care mama ei îl aborda, în rarele ocazii când o vizita vreo vecină: schimb de reţete culinare.
Mirela pleacă. Intră într-o tutungerie. Nu vrea să cumpere ceva. În schimb doreşte s-o vadă pe vânzătoare. N-o cunoaşte, dar, de câteva ori îi prinsese privirea prin vitrină şi-şi zâmbiseră. Acum o să o salute prietenește, o să-i spună că ziua se anunţa frumoasă, atât.
În spatele tejghelei, femeia tricota cu sârg. Mirela salută şi se miră fascinată de mişcările repezi şi ritmice ale andrelelor. Nici nu observă că salutul ei rămâne fără răspuns. Abia după ce făcu observaţii asupra vremii, îşi dădu seama ca vorbea singură. Femeia, după ce ajunsese cu ochiurile la capătul uneia dintre andrele, consulta un model şi număra atent rândurile. „Strigăm după ajutor în felul nostru, mie nu-mi răspunde nimeni…” îşi zice Mirela şi pleacă închizând uşa fără zgomot, ca şi cum nici n-ar fi intrat.
Trece mai departe pe lângă vitrina unui magazin de bijuterii. Se opreşte şi aici. Cercetează obiectele expuse cu indiferenţă, deşi o rază de soare se desfăcuse încet aprinzând grăunţe de lumină printre inele, cercei, medalioane aurite.
Urmărea prin geamul înceţoşat de atâta lumină o mână care ştergea praful de pe cutiile din catifea de un mov imperial. Şi, cum nu se grăbeşte, n-are unde ajunge, e dispusă să reflecteze asupra prafului, asupra aurului, să gândească un pic de bine despre persoana nevăzută ale cărei degete, deşi moi, sugerau vigoare, şi chiar despre necesitatea ordinii, a unui om pentru fiecare loc, a unui obiect şi faptă la locul lor.
„Ce faci aici?”
Mirela îşi întoarce leneş capul şi vede umerii ascuţiţi acoperiţi de o rochie uşoară ai fetei care se mutase nu de mult în bloc, pe aceeaşi scară. Strâmbă din nas şi vrea să-i răspundă dur, în jargon: „Ce te importă?”, dar îşi aminteşte că ziua e lungă şi ea nu are ce face. Să rătăcească, de una singură, pe străzi, s-a şi săturat. Şi apoi, nici nu poate să renunţe la spectacolul străzii. Aşa neinteresant cum e, înseamnă totuşi mult. Ea, ajutată de fată, l-ar putea îmbunătăţi „Asta e! Nu un spectacol închipuit, ci unul îmbunătăţit prin directa ei implicare… „Ştiu şi unde aş avea spectatori mulţi. Printre cei care aşteaptă rezultatele concursului de admitere. N-o să fie greu. Mă amestec printre ei, ca şi cum aş fi dat şi eu examen. Le atrag cumva atenţia asupra mea, pe urmă om vedea, inspiraţie de moment, idei am destule. O să dau o reprezentaţie pe cinste…”
Surescitată, Mirela o prinde pe fată de mână şi o trage după ea.
„Unde mergem?” reuşeşte fata să întrebe.
„Ai să vezi! Ce zi e astăzi?”
„Joi…”
„Joi?! ” o îngână Mirela,  te duc la un spectacol… Se dau rezultatele la admitere, ştii tu?”
„Nu, nu ştiu şi nici nu mă interesează… ochii i se aprind pentru o clipă, ce, tu ai…”
Mirela o întrerupe:
„Proasto! Eu am terminat liceul anul trecut şi odată cu el şi cu şcoala. Ţi-am promis doar o distracţie. Pricepi?”
Fata nu înţelege, dar se lăsă dusă de Mirela.
Iată-le strecurându-se printre candidaţii de la medicină. Se alătură celor care, după ce citesc listele, se retrag să-şi consume înfrângerea în singurătate. Mirela îşi ridica privirea plină de ură prefăcută şi o plimba în sus şi în jos pe treptele institutului. Un val mare de râs îi umfla pieptul. Fata care o însoţea pricepu, în sfârşit, că Mirela îşi bătea joc de acei tineri şi, prinzând-o de braţ, o scutură zdravăn: „Dă-te pe mâna unui psihiatru. Eşti… îngrozitoare!” Apoi fuge. Mirela strigă în urma ei: „Proasto! Nici n-am nevoie de tine…” apoi, vorbeşte pentru sine:” „Nesemnificativă contribuţia mea, simt că pot mai mult…” Şi aleargă la Institutul de teatru.
Aici, atmosfera era cam aceeaşi. Mirela surâde şi îşi compune o cu totul altă mască. Îşi muşcă buzele. O roşeaţă delicată îi urcă în obrajii frumoşi. Timidă, tremurând de emoţie, bine jucat, se apropie de un panou, făcându-şi loc printre tinerii strânşi unul în altul, care-i stăteau în cale, şi spuse cu blândeţe, dar hotărât:
„Scuzaţi, sunt mică de statură, chiar ridicată pe vârful picioarelor, tot nu ajung la umărul vostru. Şi când mă gândesc ca mama măsoară unu nouăzeci… De ce căscaţi ochii şi sunteţi palizi? Vă face rău să tot priviţi şi să citiţi numele reuşiţilor, voi aţi căzut, aşa-i? Consolaţi-vă cu „avem timp”… Ce egoistă sunt! Îmi dă mâna, sunt la prima încercare, mai am într-adevăr timp… Printre voi văd şi câţiva mai bătrâiori, lor nu le mai rămâne? Pentru ei propun să cerem prelungirea limitei de vârstă. Ce părere aveţi, merită? Cerem… şi nu ne mişcăm din loc, chiar de ar fi să ne intre cusăturile blugilor în fund, până nu se prezintă o echipă de filmare. Debutăm pe micul ecran înainte de a fi admişi… N-ar fi rea nici o peliculă color cu delincvenţi pentru delincvenţi. Vă spun eu, astfel de producţii sunt re-re-re-proiectate şi comentate trei zile, cât ține, cum se spune, circul…” Asitența o privea cu interes, câțiva tineri chiar se tot învârt în jurul ei.
Mirela, se înfierbântase, intrase bine în rol. Ăși spune: „Bravo, Mirela, ai har. Vezi că nu e greu să înşiri nerozii. Totul e să ştii că cineva le ascultă”. E atât de surescitată încât crede că-şi vede aievea, numele pe una din liste. „Gata, altfel o iau razna. E timpul să întorc spatele panoului dintr-o singură mişcare, cu graţie… vreau să ies din scenă în stilul clasc: aplaudată!… Important este că conștientizez: când vreau, pot. Şi acum vreau să fiu admirată şi să-i port pe ăştia în lesă, dăm un ocol clădirii şi… mă topesc. Are dreptate mama, port în mine geniul răului… Din al cui punct de vedere, rău?orina Victoria Sein, ”

Din romanul Destine în oglindă / După concert,  Corina Victoria Sein, ediție pe suport electronic, 2012, Editura Excelsior Art

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s