Eliana. Într-o zi de vineri / 2


RITUAL IN ABSENTA 13

(…)

Pe treptele de la intrare, câteva cupluri de îndrăgostiţi se hotărăsc cu greu să se desprindă din îmbrăţişări pătimaşe.
Îi privesc cu drag, cu înţelegere, dar şi cu o pasageră umbră de invidie.
Nu vreau să intru în acest sfârşit de săptămână sufocată şi dominată de urâciosul şi perfidul mod de a analiza trecutul, de a deveni nostalgică, refuzându-mi orice şansă de a mă elibera din capcana meşteşugită şi plasată strategic chiar în propria-mi minte.
E clar!
Nu aparţin generaţiei mele.
Îmi lipsesc dezinvoltura, curajul de a ridica în jurul fiinţei mele un zid, fie el chiar şubred, de apărare.
Sunt expusă, în fiecare zi, fenomenelor extreme; de la furtună la pârjol, de la îngheţ la torente şi valuri ce ies din matcă…
Continui să cobor scările, străduindu-mă să nu tulbur îndrăgostiţii ce par să fi uitat de ei însuşi.
Grăbesc cât pot pasul.
Nu mă uit în urmă, nu vreau să văd ce-am pierdut, ce pierd cu fiecare clipă care trece!
Sunt laşă?
Am vocaţia autodistrugerii?
Nu!
Mi-e dor, cumplit de dor, de El!
Şi cred că niciodată nu-mi va mai fi dat să trăiesc la fel de intens o poveste care, uite că devin logică în acest moment, nici nu a fost dragoste, ci o tumultuoasă şi distrugătoare pasiune.
Ei şi?
Foarte bine!
A fost şi rămâne povestea mea, doar a mea, nimeni nu-i va pătrunde taina.
În ceea ce mă priveşte, ştiu ce am de făcut:
să spun despre ziua de ieri că este o ţară străină cu graniţele închise;
să fiu mai îngăduitoare cu propriile-mi concepte despre viaţă;
să le accept, să le legitimez, să le las să circule libere…
Ştiu că aşa ceva nu se va întâmpla prea curând, dar cât să mai aştept?
Poate că e timpul să ţin cont de povaţa Bunicii:
„Viaţa e scurtă. Încalcă regulile, iartă repede, sărută încet, iubeşte cu adevărat, râzi cu toată puterea inimii şi niciodată nu regreta un fapt săvârşit şi care te-a făcut să zâmbeşti.”
Sunt confuză.
Confuzia mă stăpâneşte tiranic.
Traumele, bucuriile prin care am trecut şi prin care, într-o anumită măsură, mai trec mă fac destul de liberă pentru a conştientiza că nu dai foc pădurii pentru o buturugă, că păcătuieşti atunci când întorci spatele timpului, că trăieşti şi iubeşti sub legea timpului…
Ajunge!

Vreau viaţa mea.

Am o singură certitudine: această seară nu este seara mea norocoasă.
Cu toate acestea îmi poruncesc:
Uită şi iartă!
De parcă aş şti ceva despre iertare…
Şi,
totuşi; n-am să pun semnul egal între iertare şi împăcare!
Cum să nu-l iert pe tata, acum, când trece prin situaţii cumplite?
Dar să mă împac cu el, niciodată!
Punct!

De câteva minute aştept la stop.
Număr secundele rămase până la culoarea verde.
Nu cred să o mai fi făcut vreodată.
Jocul mi se pare nostim şi în acelaşi timp relaxant.
– Ce faceţi, domnişoară? E verde! mă avertizează o doamnă.
– Nu mă grăbesc, am timp berechet!
– Crezi?
Bună întrebare!
Nu am un răspuns, nu am nici cui să răspund, doamna a şi plecat în fugă, să mai „prindă” culoarea verde.
Eu tocmai am pierdut ocazia.
Rămân pe loc.
O clipă sunt tentată să încalc legea, să uimesc lumea alergând inconştient printre maşini, să mă strecor cu abilitate, dar şi periculos, provocându-i pe cei aflaţi la volan.
Câţi dintre ei se vor enerva?
Câţi mă vor apostrofa?
Câţi vor opri pentru a-mi lăsa cale liberă?
Tentant, dar renunţ, temându-mă că nu sunt o veritabilă consumatoare de adrenalină şi nici antrenată îndeajuns pentru a-mi păstra zâmbetul, în cazul în care asupra mea se va abate un potop de înjurături, sau, domne fereşte, să mă fac vinovată de producerea vreunui accident.
La timpul potrivit, sunt prinsă de valul trecătorilor şi, în sfârşit, ajung pe celălalt trotuar.
Mă opresc pe pasarela care uneşte malurile Dîmboviţei.
Acest loc, seară de seară, este luat cu asalt de zeci de adolescenţi care vin, aici, în inima metropolei, să înveţe să admire frumosul, natura, să socializeze, să se facă remarcaţi. Cred că prieteniile legate – într-o seară blândă, nedefinită încă, promiţătoare pentru unii, motiv de spaimă pentru alţii, cu siguranţă vor dura –, vor face faţă încercărilor, iar ei, copiii neliniştiţi şi temători, aflaţi în plină ofensivă asupra pubertăţii, peste ani vor reveni pe această punte pentru a-şi încărca organismul cu energia risipită cândva, chiar aici, pentru a-şi aminti plăcerea atât de specială dată de prima zbatere de fluturaş în stomac.
Observ, undeva, la capătul punţii dinspre Izvor, o siluetă aplecată mult peste linia de siguranţă a balustradei.
Mă grăbesc să mă alătur acelei fiinţe singuratice şi care, dacă e să dau crezarea simţurilor mele, se află în pericol.
Există, cu siguranţă, o cauza… care să fie, oare?
Doar ea o ştie!
Eu pot doar să risc avansând ideea că se află în plin proces de evoluţie sau involuţie a vreunui fapt petrecut sau pe cale să se întâmple, cu neputinţă de controlat şi care îi va marca fundamental confortul zilei de mâine…
S-ar putea să se afle în conflict cu sine, sau cu alţii.
Poate că e prea răsfăţată sau, dimpotrivă, e nevoită să accepte povara unei vieţi lipsită de bucurii, de iubire…
Cine sunt eu să fac scenarii?
Sunt curioasă sau îngrijorată?
Foarte bine!
Atunci când vreau să „descos” pe cineva, o fac.
Iar acum, vreau!
– Crezi că există în lumea asta un loc mai potrivit pentru a saluta şi admira buna înţelegere între zi şi noapte?
Cuvintele rostite par să fi rămas agăţate de propriile-mi buze.
Nici o reacţie din partea persoanei a cărei poziţia, periculos de riscantă, mi-a dat dreptul să încerc o pătrundere în sufleţelul prea gol sau prea plin.
– Fă-mi plăcerea şi arată-te, adică nu mai strânge cu atâta putere balustrada, elibereaz-o şi priveşte-mă, sunt mai aproape, mai adevărată decât ceea ce poate vezi scrutând adâncul apei…
Vorbele mele nu par să aibă efect asupra tinerei.
Trec peste afront şi continui:
– Şi eu am un râu numai al meu. E departe, pe Valea Cernei, într-un splendid decor, unde apa e atât de limpede încât reflectă cu fidelitate nu numai chipul privitorului, dar şi norii ce alunecă pe cer zglobii sau leneşi…
Am sentimentul că vorbesc în faţa unui zid.
În consecinţă, îmi impun să tac.
De plecat n-am să plec.
O să veghez asupra fetei.
Vrea să fiu lângă ea în clipa în care va hotărî să-şi schimbe atitudinea, să iasă din starea de absenţă.
Clipele trec.
În jur e tot mai multă linişte.
Râul Dîmboviţa pare o imensă oglindă din care se ridică un aer proaspăt, mirosind a alge, a mâl.
– Nu te aşteaptă nimeni acasă?
Tresar şi mă întorc spre tovarăşa mea de parapet.
Mă întâmpină o privire pătrunzătoare şi un chip perfect, ca o efigie romană, de o frumuseţe frapantă care pe mine mă intimidează, mă face să-mi fie teamă.
Nu ştiu cum să ies din starea de surprindere.
Salvarea vine din partea tinerei:
– Află, necunoscuto, că iubesc mult viaţa. Aşa că bănuiala ta, cum că aş putea să-mi pun capăt zilelor, nu are niciun suport, trece-o pe lista „n-am nimerit-o”!
– Nu mi-a trecut prin mine o astfel de ipoteză, doar că mă temeam de un eventual accident. Se întâmplă, nu?
– Mie, nu!…
– De când e lumea, există, pentru fiecare este o zi proastă, mai ales la sfârşit de săptămână când nu prea ştim cu ce să ne ocupăm timpul… Dacă recunoşti că ţi s-a întâmplat ceva de genul ăsta, dai dovadă de înţelegere, iar personalitatea nu-ţi va fi deloc ştirbită…
– Ca să vezi! Ştii că a-i ghicit-o? Despre personalitate e vorba. Am fugit de-acasă pentru că propria mea mamă, azi, de ziua mea, a făcut ce n-a făcut şi m-a eclipsat. Prietenilor mei, printre care se afla şi Făt-Frumos, adică băiatul care-mi tulbură nopţile şi pe care-l vreau la picioarele mele, din clipa în care mama şi-a făcut apariţia la petrecere, le-au ieşit ochii din orbite, le-a crescut limba în volum, rămânând muţi de admiraţie. Şi nu e totul, mama a cochetat cu fiecare dintre ei… Tu ce-ai fi făcut în locul meu? retrag întrebarea; n-ai cum să răspunzi, Tu nu eşti eu… Îi vezi pe cei doi bărbaţi, care chipurile s-au întâlnit întâmplător şi stau la taclale? Sunt badyguarzi în slujba mamei, i-a trimis să mă ia pe sus şi să mă ducă acasă. Nu am ce face, te părăsesc. Nu uita să-ţi acorzi, în seara asta, o mică răsplată. Poate nişte bomboane de ciocolată. Meriţi. Ai vrut să închei ziua, făcând o faptă bună. Până se întoarce bunica ta de la Cerna, ai grijă de tine!
Îmi trimite un sărut pe care-l suflă din podul palmei drepte şi se întoarce, gata de plecare.
– Spune-mi numele tău… sau ar trebui să-l ştiu? Ne cunoaştem?
– Să zicem că ne-am mai văzut… (…)

fragment din romanul Eliana. Popas în amurg, Corina Victoria Sein, în curs de apariție

Anunțuri

Un comentariu la “Eliana. Într-o zi de vineri / 2

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s