Eliana. Într-o zi de vineri

(…)

O zi de vineri.
Sfârşit de săptămână.
Vacanţa de primăvara se apropie.

Mă simt de parcă aş călca pe apă.

Ciudat!

Nu pot sau nu vreau să definesc starea de spirit în care mă aflu.
Părăsesc Amfiteatrul printre ultimii cursanţi, încercând astfel să evit îmbulzeala, uşoarele îmbrânceli, prieteneşti altfel, de la ieşirea prin uşa masivă, dar deschisă doar pe jumătate.
Şi chiar reuşesc.
Merg cu pas uşor prin culoarul lung şi întunecos, puţin iritată de nepăsarea administraţiei surde în faţa cererii noastre de a înlocui becul chior cu o sursă de lumină mai potrivită.
– Ia te uită cine-mi iese-n cale! Simpla ta trecere pe-aici dă locului ăsta întunecat, aproape înfricoşător de înnegurat, mai multă splendoare decât merită…
Mă opresc şi încerc să descopăr locul din care se pare eram urmărită şi pe cel care mă abordează atât de intempestiv.
În semiîntunericul culoarului, sprijinind o coloană uriaşă din marmoră roşie, nimeni altul decât cel mai arogant şi nesuferit coleg de grupă: un bărbat frumos, un macho, aş zice.
Studentelor, şi nu mă refer doar la cele din anul întâi, li se scurg ochii după el; îl provoacă, îl asaltează cu tot felul de drăgălăşenii, sperând ca Olimpianul, aşa e supranumit, să răspundă dorinţelor feciorelnice şi arzătoare şi să aleagă pe una dintre ele.
Sisifică şi inutilă trudă.
El se încăpăţânează să nu cadă în nada întinsă. Face chiar mai mult; cu cât numărul lor creşte şi devin mai insistente, cu atât băiatul se îmbăţoşează, iar dispreţul cu care le răsplăteşte este evident.
Ce l-o fi apucat să-mi ţină calea? mă între eu şi hotărăsc să-mi văd de drum. El, ghicindu-mi gândul, vine spre mine; e numai zâmbet.
Stau în faţa lui şi mă simt la limita unei situaţii penibile; nu ştiu ce să zic, nu ştiu ce atitudine să iau, de parcă brusc aş fi intrat în criză de timp, de idei.
În cele din urmă, reuşesc să articulez câteva cuvinte:
– Nu te-am văzut la cursuri…
– E o întrebare, o constatare sau un reproş? Orice ar fi, mă simt măgulit. Înţeleg că ochişorii tăi, atât de strălucitori şi de apăraţi de umbra genelor dese mă spionează, mă aşteaptă…
– Nu te amăgi! Voiam să fiu doar politicoasă.
– O.K. Am o idee: încearcă să fii ceva mai pământeană şi salvează una dintre victimele modului tău imperfect, în opinia mea, de a socializa, şi apleca-ţi privirea spre mine, un simplu muritor de rând! Crede-mă, sunt nopţi în care nu dorm, căutând motive care să te scuze şi să te scoată de sub acuzaţia de fraudă sentimentală, manifestată, în cazul tău, prin ignorarea omului ce gravitează, de câteva luni, în jurul tău. Află, Regină, că nu e nici şic, nici plăcut, modul tău de a-ţi trăi viaţa în laboratorul supraaglomerat cu stative, eprubete şi alte recipiente pe care, e drept, le mânuieşti cu pasiune şi dăruire, sperând, în naivitatea ta, că o să strigi cândva: Evrica!
Atitudine complet aiurea! Industria farmaceutică este doar o afacere şi nu te merită.
Crezi că, după ce o să obţii titlul de farmacist, societatea mereu zbătătoare pentru supravieţuire o să-şi arate recunoştinţa şi te va ovaţiona de-ar fi să obţii premiul Nobel pentru nu ştiu ce descoperire revoluţionară?
I-aţi gândul de la aşa ceva.
Opinia publică te va confund cu un comerciant şi nici nu va fi prea departe de adevăr.
Apropo, se şopteşte de după pupitre, că eşti dependentă şi fascinată de muncă. Eu nu cred, e doar o supoziţie. Am nevoie de certitudine, aşa că te invit la o cafea, poate încercăm şi ceva ierburi, că de, studiem asiduu plantele.
De acord?
Jur că îţi voi asigura intimitatea de care ai nevoie, nu vei fi expusă şi nimeni nu ne va descoperi secretul. Clubul, unde intenţionez să petrecem seara, este situat în Dorobanţi, îmi aparţine, adică este al familiei: discreţie totală şi servicii de clasă. Ei, ai curaj?
Arogant şi încrezut. Aşa l-am catalogat, aşa este.
– Mulţumesc, mă grăbesc eu să răspund, e vineri şi am programul meu care nu se intersectează cu al tău. Scuză-mă, sunt puţin obosită aşa că…
– Aşa sunteţi toate; alunecoase, temătoare, ostenite şi prefăcute…
E prea mult!
Tipul, cine se crede?, m-a şi înregimentat într-un grup amorf, fără identitate. Ce-o fi în mintea lui?
De parcă aş vrea să ştiu!
Şi pentru a-mi demonstra că nu sunt deloc interesată de propunerea şi de persoana lui, vreau să mă retrag.
Caut în jur ceva şi, prin uşa deschisă a sălii de lectură a Bibliotecii, puternic luminată, zăresc un şir lung de trupuri aplecate peste tastatura unor calculatoare. Toţi păreau încrâncenaţi, concentraţi asupra monitoarelor, amănunt ce dădea scenei un aspect marcat de omogenitate, încât îmi reprimă un abia născut impuls de a intra pe uşa larg deschisă şi a scăpa de „agresor”.
– Un loc în care miroase pregnant a creier prăjit.
Tânărul mă pironea cu ochii lui de un albastru spălăcit.
– Rareş, ăsta e numele meu, dacă nu ştiai…
Încet-încet trăsăturile dure ale feţei i se relaxară şi o sumedenie de cute hazlii îi destind chipul palid.
Mă prefac că nu văd mâna întinsă spre mine.
– Ştii, într-o altă viaţă, viitoare, poate vei reuşi să mă atragi cu adevărat, acum însă nu ai nici cea mai mică şansă pentru o relaţie şi cu atât mai puţin sunt dispusă să mă înscriu pe lista celor cu care-ţi pierzi vremea şi toci averea familiei. Rămânem ceea ce suntem: colegi de facultate: ne suportăm, ne ignorăm şi aşteptăm să ne maturizăm, fiecare cum crede de cuviinţă, fiecare după puterile sale…
– Asta vrei, asta o să ai!
Dar, jur, aşa, din perversă plăcere, am să te ţin sub observaţie, să văd cum creşti, cum „toci” anotimp după anotimp tinereţea, sau, cine ştie, cum o să leşini de plăcere sau de epuizare atunci când, în premieră mondială, primarul urbei îţi va repartiza o Stea pe Walk of Fame din Bucureşti, situat în Piaţa Timpului…
Nu protesta!
Sunt un vizionar şi am permanent revelaţii.
Dintre cele mai incredibile şi lovite de spiritul lui „este posibil” cultiv ideea că mâine, poimâine, peste un deceniu un secol sau un mileniu, alături de artişti vor, fi răsplătiţi prin acordarea de stele terestre şi oamenii de ştiinţă. De ce n-ai fi tu cea care îşi va pune amprenta pe o palmă de asfalt…
Fac un exerciţiu de imaginaţie şi te văd peste vreo 30 de ani:
o doamnă distinsă, dar acrită de prea multă muncă depusă pe altarul ştiinţei şi în folosul te miri cui, înconjurată de asociaţi şi şefi, că prieteni n-o să prea ai, încercând să nu depăşeşti marginile Stelei în mijlocul căreia un pictor anonim ţi-a scrijelit numele şi prenumele.
Ce zici de tablou, îţi place?
Nu.
Aşa credeam şi eu.

Pălăvrăgeala colegului meu mă supără, dar mă şi amuză, mă face să zâmbesc. Motiv pentru care nu reuşesc să găsesc o cale de retragere cuviincioasă.
Noroc în telefonul lui mobil care sună şi sună.
Rareş, evident iritat de apelul telefonic, este gata să refuze apelantul şi să-şi continue discursul delirant. Profit de situaţie şi intervin:
– Răspunde! Poate e ceva important. Iar eu am şi întârziat. Alerg!
Îndemnul meu pare să-l fi convins.
Îmi zâmbeşte tâmp şi deschide telefonul.
Acum pot să părăsesc Institutul.

fragment din romanul Eliana. Popas în amurg, Corina Victoria Sein, în curs de apariție

Publicitate