„Regina Nilului” / 2


NIL

– „Regina Nilului” înainta pe Nil, reia Ştefan povestirea, cu şase noduri pe oră. Noi, pasagerii, stăteam, mai tot timpul, pe punte. Vasul făcea opriri dese, permiţându-ne să vizităm mici aşezări, dar mai ales templele aflate pe malul Nilului.
Fotografia asta a fost făcută în a treia zi, când, la răsăritul soarelui, ne aflam pe puntea superioară, ascultând comenzile scurte ale căpitanului.
Echipajul execută manevrele pentru ancorarea „Reginei Nilului”. Nu durează prea mult timp şi prora pătrunde în mâlul cenuşiu şi cleios al ţărmului. Turaţiile motorului scad treptat; se aud din ce în ce mai slab. La un moment dat, din cauza curentului, vasul se împotriveşte, obligându-ne să ne proptim bine pe picioare. După ce ancora se înfige în adânc, cineva aruncă spre noi puntea mobilă.
Multă lume pe chei, multă şi diferită de noi, oameni ai deşertului. Printre ei, un tânăr, chipeş, extrem de exotic, plasat strategic, chiar în punctul unde era fixat capătul punţii, nu ne pierde din ochi. Sunt convins că, în timp ce noi părăsim vasul, el o să repete cu sârguinţă textul de întâmpinare. Imaginează-ţi cât de ciudat vor suna cuvintele rostite de el în engleză, apoi în rusă, poloneză, bulgară şi română… Ştefan nu scapă din ochi fotografia. După câteva clipe de tăcere, mă îndeamnă:
– Alege-ţi un loc al tău în grupul nostru şi participă, evident imaginativ, la ceea ce urmează să ni se întâmple. De acord? Mă prind în jocul propus. Pentru început, încerc să pătrund chipurile fixate şi conservate pe hârtia fotografică. Ciudat. Mi se par cunoscute.
Profit de mica pauză propusă, iar unchiul Ştefan îşi masează tâmplele, ca şi cum, obosit, ar căuta un remediu pentru a putea continua incursiunea imaginară, şi trag cu ochiul spre alte fotografii.

– Coborâm. Suntem luaţi în primire de tânărul remarcat de noi. El este ghidul nostru. Trecem pe lângă cămile, aliniate într o ordine perfectă, şi pe lângă stăpânii lor, doritori să ne atragă atenţia. În acest scop, ei scot sunete răguşite, fiecare adresându-ne îndemnul de a alege animalul său, criticând, în cuvinte dispreţuitoare, animalul vecinului. Potopul de cuvinte ne înfundă urechile.
Nici nu ne dăm seama bine şi ne trezim cocoţaţi într-o şa deloc comodă: din pedeştri, devenim ecveştri.
Siluetele, ciudate prin contopirea omului cu animalul deşertului, se profilau pe cerul de un albastru curat ca nişte umbre chinezeşti…
Este foarte caraghios să nu zâmbeşti privind acel mod de deplasare, felul în care se balansau trupurile, nededate la acest gen de hurducături, altele decât cele provocate de rularea unei maşini pe un drum prost, mâinile crispate pe cocoaşa cămilei şi, mai ales, expresia evident neliniştită, purtată pe chip de mai toţi temerarii călători.
Deşertul, pe alocuri, este ondulat până la linia orizontului, existenţa dunelor atestând faptul că marea a scăldat cândva acest ţinut.
Primul popas.
Cămilele, la o comandă scurtă, îngenunchează şi noi coborâm.
În contact cu pământul, picioarele noastre refuză să ne ţină verticali.
Cu voie, fără voie, ne aşezăm în preajma cămilelor care nu pierd timpul: încep să rumege liniştite şi maxilarele lor puternice se mişcă ritmic, iar capetele mici, susţinute de gâturi subţiratice, se balansează necontenit la dreapta şi la stânga.
Tânărul exotic, ghidul, nu ne lasă să ne tragem sufletul. Ne anunţă că de aici vom porni călare pe măgari. La capătul drumului, se află Grotele Crocodililor.
Drumul este accidentat şi istovitor. Mergem călare pe măgăruşi până la poalele muntelui pe care îl urcăm pieziş. Toată oboseala dispare în clipa când descoperim perspectiva splendidă asupra Nilului şi asupra unei mari întinderi de pământ, peisaj uniform şi monoton, dar frumos prin desfăşurarea sa, având, în prim plan, văile muntelui; un mic deşert.
Traversăm un teren uşor denivelat care, în final, se dovedeşte a fi o groapă.
Coborâm. Suntem sfătuiţi – n-avem încotro – să mergem pe genunchi. Primii metri îi parcurgem pe nisip, apoi nu mai întâlnim decât pietriş; pietrele sunt colţuroase, mari şi lunecoase. De peste tot se prelinge un soi de păcură.
Deşi nu arătăm, suntem cu toţii cuprinşi de oboseală, de disperare şi de teamă. Tuturora, cu siguranţă, ne trece prin minte acelaşi gând: ce dracu’ caut eu aici? De ce, din mulţimea proiectelor turistice, l-am ales tocmai pe ăsta?
Alegerea noi am făcut o. Aşa că nu avem alternativă: mergem înainte.
Cotim, coborâm, urcăm şi, nu de puţine ori, pentru a trece mai departe, ne strecurăm, mergând de a curmezişul.
La un moment dat, nu mai am puterea să ascult indica ţiile ghidului şi mă deplasez, cum cred eu că e bine – aşezat pe spate şi, prin alunecare, generând un soi de mişcare din şira spinării, precum un şarpe, ceea ce reducea considerabil efortul.
Până la punctul de atracţie – locul unde se află mumiile – dăm peste cadavrul uscat al unui arab. O arătare ciudată şi înspăimântătoare: trunchiul se poate vedea destul de bine, dar faţa e îngrozitor de schimonosită, gura strâmbă şi larg deschisă ca şi cum ar striga din toate puterile. Aflăm că arabul a intrat aici însoţit de un locuitor al Saharei. Au murit împreună. Legenda spune că cei doi veniseră să caute comori şi că diavolul i-a sugrumat. În acest loc, mai aflăm noi, se întâmplă mereu câte ceva: cu câţiva ani în urmă, s-a aprins un foc care a ars timp de un an. Nimic mai uşor de crezut. Aici, de pretutindeni, musteşte păcura, iar pe pereţi atârnă un fel de stalactite. Le atingi şi, gata, te trezeşti plin de gudron.
Ghidul, spre disperarea noastră, ne atenţionează că suntem în întârziere.
Era, aşadar, vremea să continuăm urcuşul. Nu ştiu cum, dar s-a întâmplat să mă aflu în capătul şirului de excursionişti. Nu aveam încotro. Trebuia să fac primul pas şi l-am făcut într-o manieră personală: sprijinindu mă de picioarele mumiei ce alcătuiau un fel de prag.
Reuşesc.
Intru. Tovarăşii de drum mă urmează. Dăm peste o grămadă de mumii. Bolta neagră de păcură, pereţii laterali în umbră, pământul cenuşiu gălbui oferă un tablou sinistru.
Ne este îngăduit să ne aşezăm. Cu toţii ne exprimăm dorinţa de a pune capăt expediţiei.
Ghidul nu are ce face, se supune cererii noastre, atenţionându-ne: „Pierderea e a voastră. Nu e vina mea.”
„Regina Nilului” n- a readus în capitala Egiptului!

Unchiul dă semne de oboseală. Închide ochii.
Drept să spun, nici mie nu mi este prea bine, călătoria virtuală a stors toată vlaga din mine.
– Uite că soarele s-a lăsat către apus. Ziua s-a scurs, iar tu, nepoate, trebuie să pleci acasă! Maria, aduci fructele alea?
– Unchiule, vreau să mai rămân, încerc eu să-l înduplec, mai suportă-mă un timp în casa ta.
– Nici nu te gândi. Nu vreau să intru în conflict cu ai tăi…
Maria intră tăcută, aşa cum o face de fiecare dată, cu o tavă cu smochine, proaspăt culese din grădină.
Nu mă dau în vânt după aceste fructe, dar iau una şi o despic. O mestec alene, fără chef. Nu ştiu cum să scap de sâmburii aspri. Reuşesc, în final, să-i elimin cu vârful limbii.

Unchiul Ştefan mă conduce până în staţia de troleibuz.
În faţa chioşcului cu ziare, „regina gazetelor” îşi ia rămas bun de la femeia care-i luase locul în spatele gemuleţului. După îmbrăţişarea de rigoare, tânăra mai dă un sfat:
– Până la toamnă, când mă întorc din vacanţă, să ai grijă de tine, O.K.?
– Aşa o să fac! Deea, nu uita să-mi scrii!

Deea! Nu am să uit numele ăsta.
Adolescenta mea mai face un semn cu mâna şi, înainte de a urca într-o maşină parcată pe trotuar, mă salută cu un semn discret.
Doamne, fă o minune şi înfundă motorul! Nu vreau decât să-i aflu numele… mă rog eu, în gând.
Minunea nu se petrece.
– E frumoasă! remarcă Ştefan. O cunoşti?
– Nu, da…
– Hotărăşte-te: da sau nu?
– Am schimbat două vorbe cu ea, de dimineaţă, când am venit…
– E frumoasă şi are un suflet pe măsură. O dată pe lună, vinerea, îi ţine locul vânzătoarei care, bolnavă fiind, este nevoită să meargă la spital… Hai, nu fi trist! Poate ai mai mult noroc data viitoare.
– Unchiule, ţi-am spus că eşti o comoară?
– Da, de fiecare dată când ne întâlnim. (…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

 

Anunțuri

Un comentariu la “„Regina Nilului” / 2

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s