CAMIL PETRESCU ŞI FASCINAŢIA IDEII


„Eu sunt dintre cei / Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, / Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei” spune poetul Camil Petrescu, iar în patosul mărturisirii descifrăm vibraţia unei obsesii ce-i străbate întreaga operă, de la eseu şi poezie până la teatru şi roman. Asemenea creatorului lor, eroii camilpetrescieni sunt oameni care „caută în natură, ideile”, stigmatizaţi de o maladie ce-i osândeşte la singurătate şi uneori la distrugere chiar. Sunt firi marcate de funciara neputinţă de a identifica în planul concretului uman prezenţa ademenitoare a idealului. Exilaţi prin vocaţie în absolutul Ideii, ei fie refuză, dispreţuitor, individualul, fie trăiesc impactul iluziei de-a fi descoperit esenţa acolo unde, de fapt, ea nu există, fie, în sfârşit, pentru a putea supravieţui, învestesc particularul cu atributele generalului. Dintre situaţiile menţionate, cea de a doua pare mai interesantă, deoarece ea declanşează în conştiinţă revelaţii ce împing spiritul la o prăbuşire fără remediu. Este situaţia care dă substanţă piesei Act veneţian, socotită îndeobşte ca cea mai desăvârşită realizare dramatică a autorului.
Contele Pietro Gralla, comandantul flotei veneţiene, descoperă bucuria vieţii alături de Alta, frumoasa lui soţie, care, crede el, întruchipează „esenţa femeii însăşi”. Iluzia aceasta e nutrită nu numai de tulburătoarea feminitate a Altei, ci şi de sporita ei râvnă de a-i înţelege preocupările, ceea ce îl face s-o adore în termeni leibnizieni: „În acea ierarhie de monade, care are deasupra pe Dumnezeu, monada supremă, ştiu că mai este o monadă în care ne este dată toată existenţa lumii, o monadă care vine imediat după Dumnezeu şi care este femeia… Iar deasupra lor, a tuturor celorlalte femei, eşti tu, monada mea, care mi-ai descoperit iubirea…”. De la înălţimea acestei contemplaţii Gralla îl striveşte sub ironia sa necruţătoare pe Cellino, sigisbeul peregrin prin alcovuri şi scufundat în noroaiele descompusei societăţi veneţiene. E o distanţă astronomică între acest „răţoi gătit” şi femeia ridicată imperial în cerul monadelor pure. „Până la o asemenea femeie – îşi zice Pietro – astfel de larve nu ajung…”. Dar abia plecat să-şi inspecteze flota, şi iată că „inaccesibila” femeie s-a şi întâlnit cu Cellino, azvârlindu-l, prin adulterul ei, în iadul celei mai negre dezamăgiri.
Prin urmare, ca şi în Luceafărul eminescian, înregistrăm incompa-tibilitatea dintre existenţa geniului şi cea a omului comun. Numai că, dacă scenariul este în linii mari asemănător, cauzele conflictului diferă. Pietro Gralla, până la un punct, e un Hyperion terestru, spirit înalt ce şi-a impus norme superioare de viaţă, de la care nu concepe să abdice, dar drama sa implică dimensiuni şi nuanţe proprii. Ea este cu atât mai pro-fundă cu cât luciditatea celui ce şi-o asumă e mai tăioasă şi mai inflexibilă.
Hyperion este universalul, absolutul ce aspiră la individuaţie, simţindu-şi nemurirea ca pe o formă de moarte, fapt intuit şi de fata, care-i aminteşte că „Eu sunt vie, tu eşti mort”, Luceafărul optează pentru condiţia omenească, singura compatibilă cu dragostea şi fericirea. Dar femeia, pentru care fusese el gata de sacrificiu, s-a lăsat atrasă de altul, plămădit, ca şi ea, din acelaşi lut pământesc. Geniului, doritor să-şi caute norocul printre oameni, nu-i rămâne decât resemnarea amară în cerul nemuririi sale reci.
Judecat din perspectiva dramei hyperionice, destinul lui Pietro Gralla se profilează în chip diferit; eroul lui Camil Petrescu nu vrea dezlegarea de „greul negrei veşnicii”, pentru a se integra ordinei particularului. Dimpotrivă, el îi reproşează Altei intenţia de a-l reduce la un numitor comun cu ceilalţi: „Ţii să mă readuci în rânduri. Iată-mă readus în rânduri. Aş fi vrut să mă izolez, cu femeia iubită, în înălţime. Actul tău îmi demonstrează că nu a fost decât vanitate prostească şi închipuire copilărească. Hai, înapoi în rânduri… ca într-un mormânt”. Pentru Hyperion, izolarea în spaţiul Ideii însemna moartea, în timp ce Gralla consideră căderea în serie echivalentă cu intrarea în mormânt. Suferinţa Luceafărului se năştea din neputinţa renunţării la propria-i condiţie, a lui Gralla irumpe din revelaţia că rămânerea în înălţime nu e decât o iluzie. Şi totuşi, adevărul acesta nu-l abate de la principii, atitudinea faţă de femeie rămânându-i neclintită: „Nu – îi replică el Altei – femeia aceea era gândită fără slăbiciuni… Cel puţin aceea pe care am iubit-o eu era fără slăbiciuni…”. Aspiraţia la idealitatea femeii, contrapunctată de repulsia faţă de vulgaritatea mulţimii, îl apropie pe Gralla de Ieronim, romanticul erou eminescian, care-i scrie Cezarei, în nuvela omonimă: „De ce vrei să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll… fii steaua cea din cer, rece şi luminoasă! Ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!” La o astfel de iubire visează Pietro; crezuse că ea s-a şi împlinit, când, dintr-odată, întâlnirea cu Cellino a reaprins în inima Altei pasiunea pentru cel ce fusese prima şi marea ei dragoste. A fost un moment de slăbiciune – caută să explice femeia –, o clipă de rătăcire a spiritului adormit de dogoarea patimei îndelung mocnite. Pietro însă nu înţelege iubirea decât cu „complicitatea minţii”, altminteri pasiunea se trivializează în dorinţă oarbă, iar omul degenerează într-o fiinţă gregară. De aceea, „Mintea trebuie să ne dicteze ceea ce e de iubit. Bucuriile adevărate ale dragostei sunt bucurii ale minţii”. Altfel spus, tribulaţiile iubirii nu sunt, în esenţă, tribulaţiile inimii, ci ale minţii, problema erosului convertindu-se astfel într-o chestiune de cunoaştere. În rezumat, acesta este modul de a gândi al lui Pietro Gralla şi, totodată, explicaţia dramei sale, căci, dacă iubirea reprezintă, în esenţă, o opţiune a inteligenţei, falimentul ei înseamnă implicit „falimentul minţii”. Iată, deci, raţiunea pentru care Pietro, în loc s-o acuze pe Alta, se auto-condamnă: „Pricepe: dacă totul se prăbuşeşte în mine azi, nu e pentru că am fost minţit şi înşelat (…), ci fiindcă m-am înşelat… m-am înşelat singur…”. Ar fi eronat desigur să vedem în această confesiune, de o sinceritate atât de crudă, doar expresia banală a naivităţii amantului care se trezeşte, în sfârşit, din nebuneasca-i pasiune pentru o femeie nedemnă. Suferinţa lui Pietro are tâlcuri profunde, motivaţii în fenomenologia husserliană, ale cărei sugestii se manifestă pregnant în viziunea scriitorului.
Conform filosofiei lui Husserl, subiectul poate adopta faţă de lume două atitudini: una naturală şi alta fenomenologică. Cea dintâi reprezintă atitudinea obişnuită, empirică sau naivă; ea mijloceşte cunoaşterea pe baza experienţei şi în limitele stricte ale acesteia. Lucrurile sunt concepute ca obiecte materiale, existente separat de conştiinţa cunoscătoare. Atitudinea fenomenologică scoate lucrurile din inerţia lor existenţială şi le converteşte în fenomene, adică entităţi ce implică esenţa însăşi, eidos-ul la care subiectul accede pe calea „reducţiei fenomenologice”, a epoché-ului. În virtutea acestei metode, printr-o succesivă „punere în paranteze” a aspectelor realităţii mundane, se realizează transcenderea în spaţiul noetic, ceea ce – subliniază Husserl – nu presupune anihilarea realului, ci doar asimilarea lui de către subiect prin structurile sale noetico-noematice. Pe scurt, esenţele nu au existenţă autentică în afara actelor de conştiinţă, care le „vizează”, lumea nu e decât un cogitatum al lui cogito, raportul dintre aceasta şi eul ce o gândeşte traducându-se în propoziţia: ego – cogito – cogitatum. Avem astfel enunţul lapidar al miezului filosofiei fenomenologice, care – scrie Paul Ricoeur în Introduction la Idées directrices… – prétend fonder même la sphère de problème à laquelle le criticisme se rapporte à sa façon. Elle est une philosophie qui montre l’inclusion du monde – de son «étant», de son sens, des essences, de la logique, des mathématiques etc. – dans l’absolu du sujet”1. „Includerea” lumii în absolutul subiectului explică de ce eul nu poate gândi sau emite judecăţi de valoare decât cu referire la lumea ce îşi găseşte în sine sensul şi validitatea. De aici semnificaţia deosebită a adagiului delfic: Cunoaşte-te pe tine însuţi.
Prin această grilă filosofică, revendicată explicit în diverse locuri de Camil Petrescu, vom înţelege mai limpede mecanismul gândirii lui Gralla, cauza pentru care se auto-învinovăţeşte el în loc s-o pedepsească pe aceea care-i înşelase atât de amarnic speranţele. Pietro adoptă faţă de lume şi, deci, şi faţă de Alta, o atitudine fenomenologică, pune în paran-teză realul, detaliile mundane, pentru a-l asimila în conştiinţă ca pe un cogitatum al acesteia. Cum prin „reducţia eidetică” eul transcendental se degajează de reziduurile psihologice ale eului empiric, a cărui voce e astfel constrânsă la tăcere, ne putem explica de unde provine dezgustul lui Pietro faţă de tot ce este zgură pasională, pornire neluminată de minte, manifestare oarbă a afectului. Vinovatul însă este el, pentru că imaginea Altei, ca ipostază monadică a feminităţii, e produsul propriilor sale acte de conştiinţă. Or, dacă lumea naturală, în concreteţea determinărilor ei, nu are pentru mine valoare decât în măsura în care o gândesc eu şi-i dau sens, atunci înseamnă că mi-am asumat întreaga responsabilitate privind modul de a o aprecia. În consecinţă, pentru fisura intervenită în ideea mea despre lume va trebui să dau seama eu însumi. Ceea ce Pietro Gralla a înţeles, cu o neiertătoare luciditate, să şi facă. Drama sa e cu atât mai disperată cu cât vina ce o cauzează nu-şi poate găsi vreo circumstanţă atenuantă. Eroul a optat, el însuşi, împins nu de patimă necugetată, ci în urma unei prealabile chibzuinţi: „Vedeam în tine, în mod uimitor, esenţa femeii însăşi… Te alesesem, uimit de darurile făpturii tale fără seamăn, arbitrul valorilor din viaţa mea. Acum trebuie să trag toate consecinţele acestei greşeli… să mă supun la toate verificările necesare. Nu intri fără să dai socoteală într-un asemenea joc”. Personajul are deci sentimentul că a intrat într-un joc periculos, jocul ideilor ce l-au ispitit în cercul lor de vrajă, din care nu va mai scăpa, aşa cum nu se va salva niciodată cel ce a avut nefericirea să surprindă în miez de noapte, dansând sub clar de lună, ielele goale, căci „Jocul ideilor este jocul ielelor”. Acesta e mesajul primei piese a lui Camil Petrescu (Jocul ielelor), exprimat alegoric de Penciulescu: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?… Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hore. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ…”.
Neom a rămas şi Pietro Gralla din clipa în care a identficat în soţia sa prezenţa fascinantă a Femeii înseşi. Spre deosebire de Cellino, pentru care femeia ideală există pe pământ, dar „nu e într-o singură fiinţă, ci risipită în toate femeile…”, Pietro o gândeşte în unicitatea ei: „Sunteţi mândri – îi reproşează frivolului său interlocutor – când cuceriţi atâtea femei, tocmai fiindcă nu ştiţi ce este femeia…”. În schimb, el se retrage orgolios în sine, ca să-şi contemple „monada”, nebănuind partea de adevăr strecurată insidios în „filosofia” sigisbeului.
Un itinerar erotic asemănător parcurge şi Ştefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Ca şi Pietro Gralla, el se crede în posesia arhetipului feminităţii înseşi, dar, aidoma amiralului veneţian, constată până la urmă că este victima propriei iluzii. Ca într-un palimpsest, tânărul filosof are revelaţia adevărului nimicitor: printr-o amară ironie, el descoperă „treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar”.
Impactul este cu atât mai dramatic, cu cât, admiţând şi el complici-tatea minţii în iubire, se vede constrâns la recunoaşterea eşecului: „Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuie să trag acum toate consecinţele care se impun: desfiinţarea mea ca personalitate”.
Eroul camilpetrescian nu poate concepe iubirea, ca şi dreptatea dealtfel, decât în absolutul ei, aspiraţia sa este ca, împreună cu femeia-iubită să realizeze unicitatea cuplului primordial: „Simţeam că femeia aceasta este a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi”. Ca atare, Gheorghidiu împărtăşeşte dogma bisericii catolice conform căreia „soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii”.
Şi pentru Eminescu viaţa, în plenitudinea ei, nu e altceva decât rodul iubirii armonioase a cuplului: „Iubirea ta-i viaţă – a ei iubire / E viaţă iar şi iar de omenire. / Voinţa ei şi-a ta de se-mpreună, / Atunci e suflet în întreaga fire” (Rime alegorice). Dezintegrarea cuplului antrenează iremediabil frângerea elanurilor pasiunii, dramatice prăbuşiri sufleteşti ce sfârşesc în îndepărtarea iubitei sau de-a dreptul repudierea ei ironic-dispreţuitoare (vezi Scrisorile IV şi V). Adevărul este că, în idealitatea sa, cuplul erotic rămâne o pură himeră, de vreme ce poetul – cum arăta încă T. Maiorescu – „nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”. Eminescu însuşi confirmă acest adevăr atunci când scrie că „Aşa de frumoasă, aşa de inocentă, cu toate astea eu n-o puteam iubi. Ea nu era decât o idee în fantazia mea” (subl.n.). Şi totuşi, a renunţa la iubire nu e cu putinţă, căci numai prin raportarea la alteritatea sa angelică parvine demonul interior al poetului la cunoaşterea de sine: „Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei… că-n tine / E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, / C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea… spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi…” (Scrisoarea V).
Din volumul De la Eminesc la Nichita Sătnescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s