AL. MACEDONSKI – PROZATORUL


(…)
Până astăzi prozatorul Macedonski este umbrit de poet, deşi, cum au arătat exegeţii, autorul Rondelurilor nu e mai puţin el însuşi în proză. Dimpotrivă, toate avatarurile poeziei se regăsesc şi-n proza care se impune în primul rând printr-un accentuat caracter poetic. Ca şi în cazul lui Eminescu, pecetea poetului Macedonski apare cu pregnanţă în tot ce a scris, de aceea nu ne surprinde cultivarea asiduă a poemului în proză, lirismul ce izvorăşte dintr-un puternic substrat autobiografic şi memorialistic.
Nu numai în poezie, dar şi în proză Macedonski a făcut într-un fel figură singulară în comparaţie cu scriitorii mari ai epocii, aceasta – observă Mihai Zamfir – deoarece el „se încadrează unei alte serii stilistice şi se revendică dintr-o altă tradiţie culturală”. Împărtăşim părerile criticului, atunci când constată că moştenirea esenţială a prozatorului Macedonski se află în Cartea de aur din 1902, producţia anterioară având mai mult rolul de exerciţiu pregătitor.
Aşadar, trăsătura dominantă a prozei macedonskiene este poeticitatea, natura confesivă; într-adevăr, Macedonski nu poate evada cu totul din marginile eului propriu, iar încercările de proză „obiectivă” evidenţiază incapacitatea sa funciară de a se detaşa de sine, toate personajele create de el sunt mărturia acestui adevăr, ipostaze mai mult sau mai puţin străvezii ale autorului însuşi, transfigurările unui spirit mult prea subiectiv pentru a se transpune în destinul unor oameni şi întâmplări străine de experienţa personală.
Afirmăm acestea nu cu intenţii minimalizatoare, ci vrem să remarcăm doar că egocentrismul poetului, sublimat artistic, se constituie ca un principiu unificator la nivelul întregii creaţii macedonskiene impunând-o ca pe o operă care, în pofida straniei sale diversităţi aparente, beneficiază de o surprinzătoare unitate lăuntrică. Proza lui Macedonski „reface toate tendinţele, temele, tipologia şi ideile centrale ale operei poetice, continuate şi dezvoltate într-un registru mai abundent şi cu un volum mai mare de elaborări literare”.
Se cuvine precizat din capul locului că nu toate prozele crescute din experienţa subiectivă a autorului au şi o valoare estetică notabilă; în multe dintre ele biograficul pătrunde excesiv de brutal ajungându-se la situaţii ce ies din sfera artei, cad în ordinea faptului nud, neasimilat estetic în suficientă măsură. Iată un pasaj din Nuvelă în scrisori în care, fără nici un echivoc, se face trimitere la episodul cu nefericita epigramă la adresa lui Eminescu: „De ce nu pot să-ţi scriu ce înfiorări m-au cuprins citindu-te. Mă mulţumesc să-ţi spun că ai perdut considerarea unei părţi a celor de astăzi, dar că ai câştigat-o pe a urmaşilor. Cunosc războiul ce s-a pornit împotrivă-ţi. Dar să zic ca duşmanii d-tale. Să zic că cel, pe care ei spuneau că l-ai izbit, a fost cu adevărat un om mare. Tu ai putut să te înşeli asupra lui, dar n-ai fost făţarnic. Ai văzut într-însul un stricător al limbei, fiindcă scâlcia cuvintele, şi un suflet străin de al neamului nostru… Ei! şi!… – De când oare nu mai poate cineva să-şi spună părerile, şi sosit-a timpul ca – dacă nu te uneşti cu prostimea – să fii răstignit sau lovit cu pietre? Însă unii spun că te-ai ridicat împotriva unui nebun, care nu se putea apăra. O zic ei, dar eu ştiu bine că n-ai făcut-o”.
Există o serie de proze în care sentimentalismul degenerează în melodramă, dar care au, totuşi, un anume aer „macedonskian”, cum ar fi Pomul de Crăciun, Paşte etc. Capodopera seriei rămâne însă Pe drum de poştă, o nuvelă antologică prin forţa de transfigurare a faptului biografic, ca şi capacitatea poetului de a-şi trăi visul până la halucinaţie şi coşmar: „Vărsatul zorilor apucă pe drumeţi departe de Piteşti cu două poşte. Dar somnul ce doborâse pe băiat rămăsese plin de aceeaşi beznă. Ea, de pe câmp, îi pătrundea în ochi pe sub pleoape, şi alerga după trăsura fulgerată de aceleaşi licăriri ale felinarelor cu lumină galbenă şi roşie. Copacii de pe culmi se prefăceau, în visul lui, în năluci negre, – în haiduci cu căciulile înfundate pe ochi, care se ţineau după trăsură, şi care se apropiau uneori de portiţele ei până a le atinge geamurile. Alte dăţi, aceiaşi copaci, coborâţi şi ei de pe culmi, dau goană caretei, o ajungeau, o întreceau, rămâneau în urmă şi iar o ajungeau, însă în loc ca să mai fie haiduci, erau călugări cu glugi negre pe cap, care, pe deşelate, goneau sub ei cai, se lungeau – se lungeau, creşteau –  creşteau sau se poceau cum le venea mai cumplit. Vântul le fâlfâia mantalele şi glugile; se schimbau în demoni; se înmulţeau cât cuprindeau dealurile şi văile; erau în faţa, în urma şi împrejurul trăsurei. În visul lui, îl mai ajungeau de pe muchia dealurilor, cât şi din apropiere, spăimântătoare hohotiri de râsete şi fioroase fâşâiri. Dar ceva era şi mai grozav: braţele şi degetele dracilor se subţiau; mâinile li se agăţau de portiţă, una o deschidea; iar doi dintre demoni săreau înăuntru. Într-o clipă, unul îşi înfigea ghearele în gâtlejul copilului, îi oprea strigătul, pe când altul i se aşeza greceşte pe piept, şi rânjea, sfâşiându-i cărnurile, scotocind cu unghiile pe sub coaste… O!… şi ce căuta el erau plămânii, era inima…”
Vocaţia zborului, a infinitului este o notă distinctivă a personalităţii adolescentului: „Se simţea ridicat în sus – zbura, plutea – şi, înfăşurat de o nemărginită strălucire, o putere tainică îl fulgera şi mai sus încă – dincolo de văzduhurile ciocârliei – de unde, apoi, graiul lui, ce întrecea în dulceaţă cântecul privighetoarei, se răzleţea peste ţară, trecea graniţa, înfăşura omenirea, era Dumnezeu făcut cuvânt…” Aspiraţiei spre absolut i se subordonrează întreaga literatură a lui Macedonski, fiecare temă caligrafiind damnaţia idealului tradusă de obicei „printr-o frenetică şi absorbantă expresie a nevoii de elevaţie şi zbor ascensional, de salt la apogeu şi «peihelie», de extaze, euforii şi contemplări de esenţe”. Poezia macedonskiană stă toată sub semnul lui excelsior, comunică o titanică aspiraţie de evaziune, de transcendendere a realului. Asemenea lui Baudelaire, cu care poetul nostru se întâlneşte în atâtea locuri, sufletul său se simte „… ca o ciocârlie / Care zboară pe-aripi legănată lin / Şi lăsând în urmă-i note de-armonie / Se ridică-n cerul de lumină plin!” (Contrast). Impresionează adesea profuziunea aripilor, simbol al zborului, culminând cu imaginea sufletului înaripat pe care natura cu minunile ei îl ridică „spre înălţimi netulburate” (Noapte de mai).
Zborul imaginaţiei se asociază unei structuri contradictorii, sensibi-lităţii maladive a adolescentului, temperamentului său marcat de puternice înclinaţii romantice: „Era, în sfârşit, de o mândrie nesuferită, dar şi de o bunătate ce nu cunoştea margini. Nu citise, la acea vârstă, pe Lara, şi s-ar fi putut zice că era fiul lui. Simţirea lui era atât de ascuţită sau de bolnăvicioasă, încât, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simţire l-ar fi dus la nebunie”.
Trăsăturile acestea definesc un profil moral care se va transmite şi eroilor câtorva din cele mai rezistente proze macedonskiene: Pandele Vergea din Între coteţe, Nicu Dereanu din nuvela cu acelaşi nume, Odorescu din Cometa lui Odorescu. Toţi aceştia sunt nişte fantaşti, chinuiţi de o idee fixă, trăiesc până la demenţă fascinaţia visului ce-i smulge din realitate şi cad în cele din urmă victime propriilor obsesii.
Pandele Vergea, de pildă, din nuvela Între coteţe, are mania creşterii păsărilor domestice după ce, în prealabil, îşi exercitase vocaţia de naturalist crescând furnici, broaşte, şopârle etc., manie căreia îi sacrificase deja una din cele trei moşii părinteşti. Ultima sa fixaţie însă le depăşeşte pe cele anterioare, căci de data aceasta Pandele nu se mulţumeşte doar cu bucuria creşterii păsărilor, ci e bântuit tot mai mult de ideea transfor-mării sale în pasăre; minunea se împlineşte, căci Pandele se visează schimbat în cocoş, metamorfoză care-i procură o deosebită voluptate, văzându-se astfel răsplătit pentru marea lui pasiune. Cum e şi firesc, motivul a fost raportat la o serie de opere celebre, ca cele ale lui Ovidiu, Apuleius sau Kafka, numai că – observă A. Marino – „metamorfoza” lui Pandele Vergea „nu este nici simbolic-mistică, nici fantastic-kafkiană, ci pur şi simplu patologică, caz „clinic”, frecvent în literatura naturalistă”. Remarcabilă prin grotescul ei este răscoala păsărilor care, ajungând la un trai incomod din pricina sărăcirii lui Pandele, hotărăsc să se răzbune pe cel care „dacă nu ştiuse volnic să le hrănească, de ce le adunase, le prăsise şi le învăţase cu binele?”. Întreg neamul ornitologic se orga-nizează, aşadar, în dispozitiv de luptă: „Grosul armatei, patru diviziuni de găini, întocmeau centrul. Cocoşii de ţară fuseseră trecuţi în cadrele cavaleriei uşoare şi împrăştiaţi pe amândouă flancurile. (…)

Din volumul De la Eminesc la Nichita Sătnescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s