2016 „INIMA TUTUROR VÂRSTELOR” / II


(…) Nicicând, în plecările-i anterioare, la Broşteni sau la Fălticeni, povestitorul n-a înregistrat despărţirea de Humuleşti cu o atât de dramatică acuitate; dimpotrivă, Nică este cel care stăruie pe lângă mama sa ca să fie trimis la şcoala de catiheţi: „Peste câteva zile după asta, auzim că Nică Oşlobanu s-a dus să înveţe la şcoala catihetică din Folticeni, vorbă să fie! Văru-meu, Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea şi alţi cunoscuţi ai mei se dusese tot acolo, mai de demult; bineînţeles, pe socoteala pungei părinţilor lor. Şi eu, rămâind fără tovarăşi de ispravă, şi mai dându-mi şi părintele Isaia un puiu de bate, aşa din senin, cihăiam pe mama să se puie pe lângă tata, ca doar m-a da şi pe mine la catihet, macar că eram un ghibirdic şi jumătate”. Nici o teamă de înstrăinare nu-l încearcă pe narator, pentru că Fălticenii se integrau orizontului său de existenţă, erau ca o prelungire a vieţii din Humuleşti. Cu totul alta este însă situaţia Iaşilor, care semnifica necunoscutul, ieşirea din spaţiul copilăriei, de unde şi – am văzut – sentimentul alienării ce se va consolida odată cu dispariţia din zarişte a munţilor. Şesul, câmpia aduc o lume nouă pentru cine a trăit exclusiv la munte, nu numai diferită, dar şi neprietenoasă, urâtă, ostilă chiar: „ – Aşa-i viaţa câmpenească, zise moş Luca, cioşmălindu-se şi învârtindu-se ca pe jăratic, de răul ţânţărimei. Cum treci Siretul, apa-i rea şi lemnele pe sponci; iar vara te înăduşi de căldură, şi ţânţarii te chinuiesc amarnic. N-aş trăi la câmp, Doamne fereşte! Halal la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe la câmp: sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viaţa lor”.
Sfârşitul Amintirilor pecetluieşte ieşirea din inocenţa copilăriei, intrarea definitivă în existenţa propriu-zisă, minată de griji şi nevoi, bântuită de conştinţa păcatului şi a morţii, de un sens tragic pe care doar omul matur îl poate înţelege şi trăi: „… am ajuns într-un târziu, noaptea, în cieriul Socolei şi am tras cu căruţa sub un plop mare, unde-am găsit o mulţime de dăscălime adunată de pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei, unii mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte târsoage de barbă cât badanalele de mari, şezând pe iarbă, împreună cu părinţii lor, şi preuţi şi mireni, şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele!” (s.n.)
Am subliniat în text semnele ce anunţă intrarea în „marea trecere”; nimic n-a mai rămas din exuberanţa trecută, din explozia de luminoasă bucurie ce dă atâta farmec şi animaţie povestirii, seduce prin contagioasa voie bună a râsului ţâşnit din străfundurile fiinţei pure, nevulnerate încă de spectrul realităţii crude. Dintr-odată, copilul, care, de-acum, nu mai este copil, se trezeşte din visu-i minunat într-o lume şi-o viaţă necunoscute, ce-i confirmă şi întăresc aprehensiunile anterioare: într-adevăr, înstrăinarea „este hotărâtă”, dar nu „cine ştie pentru câtă vreme!”, ci pentru totdeauna, devenise iremediabilă. Cu o economie de mijloace demnă de marii maeştri, Creangă înregistrează această cădere în abisul vieţii ca pe o dureroasă ieşire din edenul copilăriei. Descinderea în Iaşi se petrece „într-un târziu, noaptea”, când noii sosiţi se adăpostesc „sub un plop mare” amestecându-se cu mulţimea „de dăscălime adunată de pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei”. Detaliile configurează o lume sumbră, văzută de narator ca univers al înstrăinării şi singurătăţii; în ciuda mulţimii înghesuite sub plopul din „cieriul Socolei”, simbol, el însuşi, al marginalizării, povestitorul se simte izolat, şi pe bună dreptate, căci cei ce-l împresoară nu sunt tovarăşii lui de copilărie, ci necunoscuţi veniţi din toată Moldova. Ba mai mult, numai unii sunt tineri, majoritatea fiind „cu nişte târsoage de barbe cât badanalele de mari”, oameni în toată firea, deci, cu preocupări şi griji abia bănuite, deocamdată, de humuleşteanul nostru. Ultima frază ni-i înfăţişează pe aceşti bărboşi „şezând pe iarbă, împreună cu părinţii lor (…) mărturisindu-şi unul altuia păcatele!” (s.n.).
Cititorului nu-i poate scăpa desigur contrastul violent cu atmosfera generală a Amintirilor, starea de quasidamnaţie a celor ce îşi împărtăşesc reciproc păcatele. Imaginea trimite la mitul adamic, iar supoziţia nu este deloc hazardată după ce, în ultima vreme, exegeţii au scos la iveală asemenea infrastructuri ale operei lui Creangă4. Într-un eseu, bunăoară, Valeriu Cristea identifică în Ivan Turbincă o parodie inspirată de textele evanghelice, Ivan cumulând, în variantă parodică, trăsăturile lui Iisus. Criticul pleacă de la cultura teologică temeinică a fostului diacon şi demonstrează cu argumente convingătoare prezenţa în basmul amintit a numeroase analogii cu situaţiile din textele sfinte5. Ei bine, finalul Amintirilor e o discretă, dar indubitabilă, aluzie la pierderea inocenţei paradisiace ca pedeapsă pentru cunoaşterea binelui şi răului, „bărboşii” ce se spovedesc unul altuia dând seamă de fatala cădere în viaţa pe care Creangă n-a mai povestit-o pentru că n-o socotea esenţială. Existenţa de târgoveţ, fie şi aureolată de recunoaşterea publică, era mai mult o supravieţuire, prelungirea firavă a copilăriei în acea „casă humuleşteană”, care a fost bojdeuca din Ţicău, ca şi-n obiceiurile şi „ţărăniile” ce-i amuzau pe ieşenii de toată mâna, fără ca aceştia să le fi fost pătruns însă rosturile adânci.
Toată viaţa, Creangă s-a complăcut în ipostaza de ţăran, însă nu dintr-un cabotinism ieftin ori stimulat de aplauzele cercului din ce în ce mai larg de admiratori; a făcut-o cu patima celui ce crede în taina mântuitoare a contactului cu obârşia. Printr-un soi de miracol ce ţine de natura imprevizibilă a geniilor, „primitivul” Creangă a cultivat principiul pe care, mai târziu, rafinatul Rilke i-l va recomanda, sub formă de consiliu, unui tânăr confrate. Pentru a-l vindeca de angoasa singurătăţii, autorul Elegiilor duineze îi scrie acestuia: „Chiar dacă aţi fi într-o puşcărie ale cărei ziduri n-ar lăsa să pătrundă în simţurile dumneavoastră nici unul din zgomotele lumii (…), v-ar rămâne şi atunci copilăria; această de nepreţuit, regească bucurie, acest tezaur al aducerilor aminte”.
Afirmaţia poetului modern concentrează parcă întreaga substanţă a vieţii şi creaţiei lui Creangă pe care, dintre contemporani, numai Eminescu a înţeles-o în semnificaţiile-i tulburătoare, deoarece şi el, în momentele de acută criză a înstrăinării, îşi căuta alinarea în aceeaşi izbăvitoare aducere aminte: „Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”. Aşadar, pentru multe spirite alese copilăria înseamnă o stare de graţie coextensivă întregii noastre existenţe, o feciorelnicie a sufletului ce atenuează impactul dramatic cu soarta nemilostivă. Copiii nu cunosc nici trecut, nici viitor; spre deosebire de cei vârstnici, trăiesc într-un prezent continuu, un timp sacru, nevulnerat de conştiinţa binelui sau a răului, şi cu atât mai puţin de teama păcatului şi a morţii. Ca atare, copilăria este nemurirea însăşi, în al cărei cerc de atracţii magice omul s-a aflat de când lumea.
Blaga împărtăşea şi el această convingere definind în repetate rânduri copilăria ca pe o constantă a vieţii omului: „Copilăria – scria el – este inima tuturor vârstelor”. Prin urmare, ea nu e doar „vârsta de aur” iremediabil pierdută, ci o dimensiune vie a fiinţei noastre, realitatea sine qua non a supravieţuirii, cum se exprimă Constantin Brâncuşi: „Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă”, de aceea, inferează marele artist: „Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”.
Cu sporită forţă de persuasiune se verifică această afirmaţie în planul creativităţii, ştiut fiind că, îndeobşte, copilul prefigurează anatomia spirituală a creatorului, el este o monadă dincolo de care, crede Blaga, „monade nu mai rămân decât geniile”. Să mai notăm că în viziunea lui Brâncuşi arta „cea mai desăvârşită a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială (s.a.). Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta în sculpturile mele”.
Confesiunea lui Brâncuşi, pentru care Blaga avea o admiraţie deosebită, deschide ademenitoare perspective şi în ceea ce priveşte gândirea filosofului însuşi care, în teoria despre cultura minoră şi majoră, o plasează pe cea dintâi în matca satului, sub zodia „copilăriei”, înţeleasă, desigur, ca vârstă spirituală. Trăsăturile acestei culturi, opuse celei majore, care se dezvoltă în mediul oraşului şi poartă amprenta „maturităţii”, sunt concretizări ale unui complex de categorii abisale, forme integrate într-un stil ce sintetizează structurile autonome ale „copilăriei”. Nu intrăm în detaliile teoriei prea bine cunoscute; semnalăm doar că, asemenea lui Brâncuşi, preferinţa filosofului, chiar dacă nu explicită categoric, se îndreaptă spre cultura aşa-zis minoră. Convins că „veşnicia s-a născut la sat”, el îndeamnă la contactul permanent şi viu cu acest „centru al lumii”, către a cărui metafizică singura cale de acces rămâne copilăria.
„Copilăria – citim într-un aforism din Discobolul – este întruparea întrebării. Întrebarea este pentru copil o dimensiune existenţială, o structură fundamentală, ce-l umple ca atare. De aceea copilul întreabă de multe ori fără de a mai aştepta un răspuns şi de aceea, de altă parte, nu-l satisfac decât răspunsurile care nu sting întrebarea”. Semnificaţia acestui text, printre cele mai profunde ale gânditorului, depăşeşte, evident, copilăria propriu-zisă vizând-o pe aceea care „este inima tuturor vârstelor”, esenţa ireductibilă a omului în general, căci, potrivit spuselor lui Heidegger, dintre toate fiinţările, singur omul se bucură de un statut privilegiat, el fiind „das fragende Seiende”, existentul care întreabă. Nimeni altul nu se întreabă asupra propriei fiinţări ca omul, de aceea modalitatea de a fi a omului – decide filosoful german – este interogarea. Aforismul lui Blaga evidenţiază pe deplin acest adevăr atunci când subliniază că „Întrebarea este pentru copil (id est pentru om, n.n.) o dimensiune existenţială”, fapt pentru care – se precizează în continuare – „copilul întreabă de multe ori fără a mai aştepta răspuns”. Într-adevăr, el nu aşteaptă răspunsul care anihilează întrebarea, pentru că acesta amorţeşte spiritul, îl mortifică. În consecinţă, pe „copil nu-l satisfac decât răspunsurile care nu sting întrebarea”, adică acele răspunsuri ce suscită mereu noi întrebări, întreţinând astfel spiritul într-o necontenită şi fecundă nelinişte cognitivă, o permanentă deschidere către tainele inepuizabile ale lumii. Toate întrebările lui Heidegger asupra Fiinţei, bunăoară, n-au dus la un răspuns definitiv, ci doar la vagi aproximări, au căutat să circumscrie o realitate care, în esenţă, se refuză oricărei definiţii. Ceea ce nu înseamnă că eforturile meditaţiei heideggeriene au sfârşit într-un impas, într-o fundătură (Holzwege), cum îi place filosofului să spună. Dimpotrivă, ele au dat – remarcă Noica – adâncime şi extraordinare deschideri gândului. Înţelegem, aşadar, pentru ce zice Blaga că întrebarea este acea structură fundamentală ce-l „umple” pe copil, îi substan-ţializează, altfel spus, existenţa. Şi mai înţelegem totodată de ce copilăria reprezintă „tinereţea fără bătrâneţe” a spiritului, o dimensiune a fiinţei umane la care Lucian Blaga nu renunţă niciodată, aşa cum scrie el în frumoasele Cuvinte către fata necunoscută din poartă:

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grije asupră-ţi;
în poarta la care am ajuns, trecând prin această vale,
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei
ce-o duc încă în mine.
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,
prin toţi anii, sub toate punctele cardinale.
………………………………………………………………………
Avui şi eu odată spatele ars de urzicele soarelui
şi tălpile goale. Îţi amintesc zile stinse de mult,
dar să nu crezi că mi-am trecut şi copilăria
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aci.
Copilăria mea e aci şi astăzi.
Şi dac-aş sări peste poarta toamnei
la care am ajuns, copilăria aş sălta-o cu mine
strânsă în vine şi-n pumnii mei arşi”.

Din volumul De la Eminesc la Nichita Sătnescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

Un comentariu la “2016 „INIMA TUTUROR VÂRSTELOR” / II

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s