„INIMA TUTUROR VÂRSTELOR”


„Există în noi – scrie Giovanni Pascoli – un copil înlăcrimat dar care este cutremurat nu numai de fiori, ci şi de mari bucurii. Când vârsta noastră este fragedă, el îşi confundă vocea cu a noastră (…). Dar mai târziu, noi creştem şi el rămâne mic; în ochii noştri se aprinde o nouă dorinţă dar el este totdeauna fixat în vechea, senina sa minune; noi ne îngroşăm iar glasul ni se rugineşte, dar el face să se audă totdeauna clinchetul lui limpede de clopoţel. Care clinchet tainic noi nu-l auzim limpede în vârsta tinereţii sau chiar şi a maturităţii, pentru că suntem mai mult ocupaţi să ne certăm şi să ne agităm în favoarea vieţii noastre, şi mai puţin să dăm atenţie acelui ungher al sufletului în care răsună clopoţelul acela clar. Şi chiar dacă el, nevăzutul copil, se agită mai mult lângă tânăr decât lângă omul matur ori bătrân, nu se face însă mai mult auzit. Într-adevăr, tânărul, rar şi pe fugă se întreţine cu copilul; nu-i ia în seamă conversaţia, ca cineva care s-ar ruşina de un trecut prea apropiat de el. În schimb, omului matur îi place să vorbească cu el, să-i audă uşoara pălăvrăgeală şi să-i răspundă grav…”
Prin urmare, nu tânărul abia ieşit din condiţia paradisiacă, neatins încă de terorile „marei treceri”, va dialoga cu copilul de până ieri, ci omul împovărat de anii experienţelor aspre, marcat de conştiinţa sfârşitului implacabil. Or, atunci când, mai având puţini ani de trăit, Ion Creangă începuse să-şi scrie Amintirile, el era omul matur, obsedat de vocea pură a copilului din străfundurile eului său şi, simţind că soarta noastră nu e decât „condensarea copilăriei” – cum spunea Rilke –, a evocat-o pe aceasta în tonurile unui lirism de-o învăluitoare duioşie: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din târg, drept peste apa Neamţului…”. Vocea naratorului contrapunctează clinchetul de clopoţel ce răsună undeva în tainiţile fiinţei amestecându-se într-un imn de celebrare a acelei perioade binecuvântate când „vremea trecea cu amăgele”, iar „eu – îşi aminteşte povestitorul – creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet” căci „toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!” Aşa îşi simte copilul viaţa, o horă neîntreruptă de bucurii, încât până şi micile impasuri, repede uitate, se încarcă de inefabilul poeziei, iar lumea, generoasă, i se dezvăluie cu toate prodigiile ei domolindu-şi stihiile după vrerea mamei, zeiţa protectoare a copilăriei: „Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu… Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare…”
Presupusele puteri solomonare ale Smarandei se circumscriu vârstei edenice a naratorului, când miraculosul intervenea în urzeala vieţii zilnice, comunicarea cu forţele naturii ţinând de ordinea firească a lucrurilor. Mai târziu însă, după ce inevitabila ruptură de timpul sacru s- a produs şi a sosit „vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău”, manifestările euforice vor alterna tot mai des cu accentele de amărăciune şi tristeţe, oricât de meşteşugit ar fi ele disimulate în faldurile umorului: „Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă din Humuleşti, care nici frumos pănă la douăzeci de ani, nici cu minte pănă la treizeci şi nici bogat pănă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca anul acesta, ca  în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!” În asemenea ceasuri de cumpănă, Creangă se refugiază în copilărie readucând în amintire sfinţenia începutului, senina zodie aurorală: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată”.
Îndemnul naratorului se naşte din convingerea că e posibilă regresiunea la această stare de graţie care, pe lângă accepţiunea de vârstă biologică, riguros circumscrisă temporal, reprezintă o dimensiune spirituală, realitatea ireductibilă şi permanentă a fiinţei noastre, cu benefice repercusiuni asupra celui ce are capacitatea s-o redescopere şi s-o retrăiască. Tradiţia a legat îndeobşte copilăria de ceea ce s-a numit „vârsta de aur”, iar în această tradiţie Jean-Jacques Rousseau se bucură de un recunoscut prestigiu; autorul Confesiunilor afirmase că identitatea naturală a omului sau, altfel spus, „copilăria” sa este o constantă eternă, matricea ei rămânând nealterată de-a lungul timpului, aşa cum statuia lui Glauco şi-a păstrat substanţa intimă, în pofida intemperiilor ce au desfigurat-o. Analizând această idee, Jean Starobinski arată că nu esenţa omului e compromisă de timp, ci doar situaţia sa istorică, ceea ce presupune posibilitatea reactualizării esenţei, dar nu prin explorarea exteriorului sau a trecutului, ci printr-o sondare interioară: „Recurgerea la interioritate atinge aceeaşi realitate, descifrează aceleaşi norme absolute ca şi explorarea trecutului celui mai îndepărtat. Astfel că ceea ce era mai întâi în orientarea timpului istoric se regăseşte în ceea ce este mai profund în experienţa (…) lui Jean-Jacques. Distanţa istorică nu este decât distanţa interioară, şi această distanţă e repede depăşită de cel care ştie să se abandoneze din plin sentimentului ce se trezeşte în el”. Fără o conştiinţă teoretică de asemenea anvergură, Creangă a intuit, totuşi, virtuţile soteriologice ale amintirii, a crezut în capacitatea recuperării trecutului prin adâncirea în intimitatea-i sufletească şi, sub aceste auspicii, şi-a scris capodopera.
Copilăria nu înfloreşte însă doar într-un timp anume, ci şi într-un spaţiu privilegiat, acela al satului cu care – spune Blaga – alcătuieşte un întreg inseparabil. Pentru locuitorii săi tradiţionali, satul reprezintă însuşi „centrul lumii”, iar sensibilitatea copilului este poarta deschisă spre metafizica acestuia. De aici, fireşte, înduioşata descriere a Humuleştilor, „cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, şi tot aici trebuie căutată explicaţia dramei, din ultima parte a Amintirilor, cu ample rezonanţe, a desprinderii copilului de vatra natală: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dau eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei”. Evenimentul, conotat cu multiplele-i sensuri existenţiale, coincidea şi calendaristic cu un moment de o gravă încărcătură simbolică: „Era dimineaţa, în ziua de Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul…”. Aşadar, o rituală decapitare sugerând sfârşitul violent al vârstei de aur; desprinderea de vatra satului, dureroasă ca o traumă placentară, aminteşte de eroul din poveste ce refuză să se nască, să iasă adică din paradisul amniotic. Scriitorul era obsedat până la disperare de locul originii şi copilăriei sale, iar această obsesie se traduce în repetatele evocări ale Humuleştilor ce marchează toate cele patru capitole din Amintiri, dar mai cu seamă pe cel din urmă, deoarece drumul până la Iaşi, cu recunoscutele-i valenţe iniţiatice, va semnifica începutul tristei odisei a înstrăinării autorului de propriile-i temelii sufleteşti.
Creangă insistă aupra călătoriei urmărind, cu încetinitorul, emoţiile protagoniştilor – Nică şi Zaharia lui Gâtlan – pe măsură ce trăsura ce-i poartă, trasă de „zmeii” lui moş Luca, se îndepărtează, încet-încet, de satul care, parcă pentru a le spori înadins amărăciunea, luase un aer sărbătoresc: „când ieşea din Humuleşti, şi fetele şi flăcăii, gătiţi frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părţile, cu bucurie zugrăvite pe feţe!”. Curând, peisajul, atât de familiar, începe să-şi schimbe înfăţişarea stârnind în sufletul copiilor ecouri întunecate: „când mai vedeam cum rămân satele şi locurile frumoase în urmă, şi tot altele necunoscute se înfăţoşează înainte-ne, supărarea noastră creştea la culme!” Orice detaliu de natură lăsat în urmă le smulge noi accente de suferinţă: „Pentru fiecare fântână, părău, vâlcică, dumbravă şi alte locuri drăgălaşe ce lăsam în urmă-ne scoteam câte-un suspin adânc din piepturile noastre!” Iată-i, în sfârşit, în codrul Paşcanilor de unde aruncă o ultimă „căutătură jalnică” asupra munţilor Neamţului, privire înlăcrimată de imensa tristeţe a despărţirii: „urieşii munţi, cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele şi se revarsă pârăiele cu răpejune, şopotind tainic, în mersul lor neîncetat, şi ducând, poate, cu sine, multe-multe patimi şi ahturi omeneşti, să le înece în Dunărea măreaţă!” O proiecţie cosmică, aşadar, a durerii ce-i sfâşie acum când, coborându-se la vale spre Paşcani, „munţii i-am pierdut din vedere, şi înstrăinarea noastră este hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme!” (s.n.).

Din volumul De la Eminesc la Nichita Sătnescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

Un comentariu la “„INIMA TUTUROR VÂRSTELOR”

  1. Vine o vreme când dai în mintea copiiilor, este o vreme pe care cei mai tineri o consideră mai apropiată de senilitate, decît de serenitate. Însă nu toți au această bucurie, de a pune în valoare.Inocența matură a omului” bătrân”. Inocența copilăriei este ignorantă, pe când inocența matură este înțeleaptă, este celebrarea Existenței.bucuria prețuită dincolo de placere, de timp, de scopuri. Poate că voi scrie un articol despre această stare specială ?!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s