Marele Bluff, Nikolaus Popa


În Colecţia Biblioteca Excelsior Art. Beletristică, romanul ocupă un rol important.
Am ales pentru voi câteva romane semnate de medici-scriitori.

marele bluff

Dr. Nikolaus Popa s-a născut la 31 mai 1931 în România. După terminarea şcolii primare şi a liceului (Decebal) în Deva (1950), studiază medicina la Iaşi şi la Cluj. Este absolvent al Facultăţii de Medicină Generală din Cluj (1957). Arestat în 1946, împreună cu Emil Gerogescu – fost redactor la Radio „Europa Liberă” – pentru o demonstraţie stradală în Deva, împotriva lui Petru Groza şi a comunismului, va trece, mai târziu, prin numeroase închisori din România, ca şi prin cea din Vârşeţ – Jugoslavia, şi chiar, la un moment dat, va fi încarcerat şi pus în lanţuri nituite, la Caransebeş şi Aiud. În august 1978, este trimis în exil forţat în Austria, după ce Ambasada Germaniei din Bucureşti i-a refizat viza de intrare în Germania. Se ridică, prin forţe proprii, în vârful piramidei mondiale, ca expert necontestat în domeniul patologiei peretelui vascular. Din 1984, practică medicina în propriul Ambulatorium din Viena, propagând cu mare succes tratamentul bolii varicoase ambulant şi fără narcoză. Este membru al Societăţii de Flebologie din Franţa, al Societăţii de Flebologie din Austria şi al Societăţii Internaţionale de Flebologie. Lucrarea sa Varix, simptomul uzurpator (apărută, mai întâi, la Editura Dacia, Cluj, 1993, tiraj epuizat) a fost tradusă în limbile engleză şi germană, bucurându-se de un larg ecou ştiinţific (pentru prima oară în literatura medicală sunt explicate aici mecanismul de formare a trombozei venoase şi originea bolii varicoase). Preocupările literare ale dr. Nikolaus Popa vizează, cel puţin până acum, tot universul, complex şi deseori pasionant, al ştiinţei medicale.

Marele Bluff are drept temă decernarea în 1923 a Premiului Nobel pentru „descoperirea” insulinei.  Ghilimelele aparţin, potrivit spuselor autorului (care şi le însuşeşte) Academiei Franceze de Medicină şi ele exprimă, prin antifrază, numeroase suspiciuni în ce priveşte transparenţa şi îndreptăţirea acestei decernări. Pe o asemenea incertitudine (drama căutării adevărului) se întemeiază derularea lentă a epicului, construcţia migăloasă, cumulativă, a personajelor (toate reale), scriitura însăşi – persuasivă prin redundanţă, prin insistente volute hermeneutice. Reconstituirea evenimentelor ce premerg şi succed celebrei „descoperiri” se bizuie pe o vastă literatură informativă, cercetată cu migală, pentru veridicitate şi acurateţe. Rezultă o carte surprinzătoare şi incitantă, năzuind spre condiţia romanului documentar, ba chiar a romanului de senzaţie, o carte cu atât mai tensionată, mai demnă de lectură şi de reflecţie, cu cât se referă la lumea aparent calmă, senină, a ştiinţei.

(…) Vara anului îl va găsi pe Fred într-o situaţie psihică cu totul deosebită. „Eu-l” său se afla în mare suferinţă. Un fenomen neidentificat de Fred până acum îl arunca într-o sferă cu totul necunoscută. „El”, Fred Banting, nu se recunoaşte. Se priveşte pe sine, fără a se putea recunoaşte. O senzaţie de dedublare a personalităţii care-i spune că cel de alături nu este el, adică Fred Banting, chirurg. Fred trăieşte această dedublare, ca şi când s-ar afla alături sau în spatele propriei sale imagini şi, ceea ce este foarte grav, nu se poate recunoaşte, nu se poate identifica!? O depersonalizare, într-un amestec exploziv. Pentru că depersonalizarea suferită şi trăită de Fred se amesteca, într-o sarabandă, cu sentimentul real al nerealizării, ce şi-a pierdut caracterul benign. Neputinţa, emoţia negativă consecutivă se vor transforma inevitabil într-o debusolare inerentă. Fred Banting, „Marele chirurg”, se află la capătul resurselor. O senzaţie, o emoţie netrăită de Fred, îl aruncă într-o lume străină, ce nu-l înţelege, dar ceea ce este mai grav, acceptarea, în toate formele sale socială şi  profesionale, este şi rămâne şi pe mai departe o dorinţă nerealizată. Fred, în dereglarea sa psihică, se lasă încă furat de imaginea proprie. Senzaţia că totul nu se poate fi adevărat, sau că totul este străin de propria mea persoană, induce, psihic, starea de îmbolnăvire, adică de prăbuşire, stare pe care Fred nu o poate percepe şi ca atare nici accepta. Înstrăinarea, plutirea în afara realităţii, este definiţia exactă a stării psihice în care Fred Banting se zbătea neputincios.
Neîndoios, Fred Banting se întorsese din război puternic traumatizat. Trauma fizică pe care  zilnic o avea în faţa ochilor, adică mâna şi antebraţul rănit, era doar partea vizibilă a „Marei Traume”. Fred, aşa cum remarcase Mary, încă de la prima lor întâlnire, arăta ca un bărbat de cincizeci de ani. Fred nu se maturizase. Ridurile şi faţa închisă, posomorâtă, trădau de fapt fizicul îmbătrânit înainte de vreme. Psihicul lui Fred suferise de asemenea. Trauma psihică, latura invizibilă a traumei, se dezvoltase pe un teren fertil. Labilitatea psihică anterioară războiul oferea terenul optimal în desfăşurarea ulterioară a complexului neurotic. Teama şi depresiunea psihică, ce uneori îmbrăcau forme panicarde, nu au apărut din nimic. Războiul, pe care Fred îl trăise într-o formă cu totul redusă, îl va aduce în faţa ochilor, şi pe toată lungimea vieţii sale, imaginea duşmanului. O imagine cu totul inedită,  dar pe care Fred o va actualiza perpetuu, văzând în toţi cei din jur inamicul. Toţi şi totul se întorceau împotriva lui!… Şi ciotul, mâna lui dreaptă, cândva îndemănatică şi folositoare, se împotrivea voinţei lui. totul, dar absolut totul, se punea de-a curmezişul intenţiilor şi planurilor sale. Fred Banting era un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, proces biologic pretimpuriu instalat. Senzaţia de înstrăinare oferea îmbătrânitului Fred o lume rece şi ostilă. Scurta despărţire de Canada, contrar aşteptărilor sale, îi va pune în faţă probleme parcă venite din altă lume. O lume străină şi neadevărată. Fred nu-şi găseşte direcţia de marş, şi aceasta datorită lui. Nu lumea, acea lume din jur, s-a schimbat, ci „El” percepe lumea într-un mod cu totul greşit. Dar tocmai aici există „Cheia” pe care Fred a pierdut-o. Fred Banting, psihic, s-a înstrăinat şi încapsulat într-o lume proprie, dominată de o  ideaţie ce nu are nimic cu lumea, acel mic univers ce ne înconjoară. Fred Banting este dominat şi mânat de forţe centrifugale, ce nu-i vor permite, şi aceasta până la sfârşitul vieţii sale, să se reaşeze pe orbita normală a individului, în societatea căreia îi aparţine. El, Fred Banting, va rămâne un satelit solitar, sărit de pe orbita universului cotidian. Fred părăsise Canada, ţara lui de baştină în 1917, pentru a se angaja într-un război, în care nu avea ce căuta. Se va întoarce doi ani mai târziu, pentru a constata că îşi pierduse locul în societatea căreia nu de mult îi aparţinuse. Dilemă rămasă pentru Fred întreaga viaţă neînţeleasă. Societatea nu-l voia, sau „El” pierduse contactul cu cei din jur? Fred Banting va rămâne tot restul vieţii sale pe baricadă. Dar ceea ce el nu vedea era faptul că se afla mereu, în poziţie de luptă, pe partea cealaltă a baricadei. Fred va ocupa, cu un instinct sinucigaş, mereu drumul greşit. El nu va reuşi să meargă împreună cu ceilalţi colegi şi semeni ai săi. Fred este fără îndoială un individ c e aparţine lumii sale. Dar el nu este conştient că posedă un „El” al său, ce-l diferenţiază de ceilalţi indivizi. Conştientizarea „Eu-lui” este pragul cel mai de sus al intelectualizării, dar şi al conştientizării. Sir Karl POPPER    , în „Das Ich und seine Gehim – Piper Verl.”, este convins că noi trăim „…fără a avea habar că posedăm un EU”?! Despre existenţa substanţială a acestui „Eu” nici nu poate fi vorba. reiese clar că fiecare dintre noi trăieşte fără a lua în considerare că „Eu-l” este acel ceva determinant şi caracteristic fiecăruia dintre noi. Acel ceva distinct, ce ne diferenţiază sufleteşte de cel sau de cei de lângă noi. Pentru că fiecare dintre noi este „un altul”! Dar Fred nu îşi trăieşte propriul său Eu. El, Fred Banting, sare peste graniţele „Eu-lui” său, încercând să-şi găsească un loc propriu, în afara regulilor generale ce guvernează micul nostru univers. Fred părăseşte orbita normală, încercând, în felul său, sărind, din mers, pe o altă orbită, salt ce se va dovedi o ruptură nepermisă. Încercarea lui Fred de a se lansa într-o campanie de muncă fizică se defineşte ca final al încercărilor de realizare pe plan medical. Convins că, la capătul răbdării, nu îi rămâne decât munca fizică, el, Fred, se va lansa, cu ajutorul rudelor şi prietenilor, într-o campanie de ergoterapie. Se pare că toţi participanţii vor înţelege rolul tămăduitor al acţiunii, mai puţin Fred, ce va întreprinde mari lucrări de restaurare a proprietăţii de curând achiziţionate.
Printre cei ce vor sări în ajutorul lui Fred, în construirea garajului, alături de tatăl său William Banting, se află şi Billz Tew, fost coleg de facultate şi, întocmai ca Fred, un „Meds 17”; adică studiase medicina în formă comprimată. Amândoi, discutând alternativa rămânerii în Canada pentru a practica medicina, ajung la concluzia că ar fi bine să încerce obţinerea unei burse în străinătate. Obţinerea bursei însă era legată de depunerea unor examene. Fred va încerca să se pregătească în vederea acestor probe, tentativă care, şi de astă dată, se va finaliza printr-un eşec. Fred nu era în stare de a se concentra. Nu reţinea mai nimic din materialul studiat. Nivelul materiei studiate îl depăşea, astfel că din tot ceea ce citise nu pricepuse mai nimic. Fred va renunţa la acest examen, întrerupând studiul încă din primele zile!? Notăm încă un eşec în bilanţul dezastruos al lui Fred. Încercarea de a părăsi Canada, chiar pentru o perioadă limitată la „lungimea bursei”, era de fapt un gest făcut de ochii lumii. Fred Banting îşi căuta stabilitatea psihică în fugă. Intenţia de a obţine o bursă de studii în străinătate a fost iarăşi o întreprindere nereuşită de a sări de pe o  orbită pe alta! Şi de această dată, Fred va greşi direcţia. Orbita aleasă de el… ducea spre nicăieri.
Absurditatea ideii de a încerca obţinerea unei burse pentru străinătate nu este sesizată de către Fred! Abia, şi cu greu, reuşise în sfârşit, să-şi întemeieze propriul cămin, şi se pregătea din nou de fugă!!? Fred terminase reparaţiile şi construcţia garajului la casa ce-i aparţinea, fără a arăta vreo grabă în a se apuca de medicină. Nimic din medicină nu prezenta pentru el o atracţie. Era pregătit să presteze orice fel de muncă, cu condiţia să nu aibă ceva comun, nici măcar tangent cu medicina. Fred Banting se săturase oare de propria lui profesie? Sau poate, în spatele acestei idiosincrazii, se ascundea însuşi nucleul nerealizării, dar şi al neputinţei sale!? Neputinţă fizică, sau intelectuală? După cât cunoaştem, este evident că Fred se mişcă greu, dacă nu gâfâie, atunci când ia contact, şi aceasta sporadic, cu medicina. Neputinţa fizică, cauzată de invaliditatea sa, nu trebuie văzută drept cauză a bolii psihice de care dădea dovadă. Depresiunea inerentă, ce a urmat rănirii, va fi doar picătura, adăugată în paharul prea plin al disarmoniei psihice preexistente şi care va suferi, cu apariţia acestui episod, o acutizare. (…)
fragment din romanul Marele Bluff, Nikolaus Popa, Editura Excelsior Art, 1998

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s