Evadare spre nicăieri / Valea Cernei / 2

Ilustraţia: Vasile Pintea

(…)

Am nevoie de o cafea şi de o plimbare solitară pe malul Cernei. Ştiu ce am să fac spre seară. Voi deschide dulapul cu haine şi-mi voi alege o rochie specială care să-mi ridice moralul. O să am nevoie. Ivona dă o petrecere în cinstea venirii mele, aşa cum face de fiecare dată când mă aflu aici. Acum însă atenţia ei nu cred că îmi va fi de ajutor. Dimpotrivă. Însă promit să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i răsplăti intenţiile bune. Şi, la urma urmei, astfel de ocazii m-au remontat, m-au însufleţit, mi-au încărcat bateriile, de fiecare dată, cu noi dorinţe, cu noi planuri. Invitaţii Ivonei sunt oameni cu care m-am simţit bine, veseli, extrem de politicoşi, cultivaţi, loiali. Există însă un dar; mă simt obosită şi am început să iubesc singurătatea.
Cobor. Surpriză. Lângă Ivona, bându-şi cafeaua, Denisa.
– Bună, străino! Când ai sosit? o întreb eu.
– O dată cu noaptea.
Denisa este verişoara mea şi a împlinit de curând douăzeci de ani. Mă leagă de ea, mai mult decât gradul de rudenie, o viaţă comună de amintiri. Şi eu şi ea am fost crescute aici, la Cerna, de Ivona şi am avut norocul şi fericirea unei copilării de vis. Am, aşadar, motiv de bucurie şi nu preget să împart cu ea bogăţia sentimentelor:
– Se vede că cineva acolo sus mă iubeşte. Prezenţa ta îmi va transforma vacanţa într-un sejur nemaipomenit…
– N-aş crede, mă întrerupse Denisa, într-o casă, după părerea mea, ajunge un animal rănit…
– Să nu-mi spui că eşti o femeie părăsită…
– Nu. Sunt numai bulversată. M-a dat peste cap, psihic vorbind, un eveniment anunţat şi programat să se întâmple peste scurt timp şi care s-ar putea să-mi modifice substanţial schema de viaţă.
De sub cornişă zboară un porumbel. Făcu înconjurul terasei, apoi ateriză pe marginea foişorului şi începu să gângurească. Uguitul lui o determină pe Denisa să ia o bucată de pâine şi începu să-l hrănească. În loc să ciugulească firimiturile, se arcui şi din gât îi ies nişte sunete ca de goarnă, după care îşi întinse aripile şi zbură spre parc.
Denisa îi urmări zborul cu o privire timidă. În mod vădit fuga porumbelului o întristase sau, dacă nu s-a schimbat prea mult faţă de cea pe care o ştiu, vedea în acest incident un semn rău. Atmosfera părea tensionată. Ivona, încremenită în balansoar, se uita fix în fundul ceştii de cafea. Cristina îşi târşâia paşii, făcându-şi de lucru. Nimic nu se potrivea cu starea mea de spirit. Reiau discuţia:
– Denisa, care-i problema ta?
– A mea? E a Sofiei. S-a întâmplat ceea ce nu trebuia să se întâmple: a acceptat să se mărite cu vărul Lucian. Stupid şi caraghios, aproape ca în tragediile antice.
– Grozav! Vestea ar trebui să te bucure. A trecut ceva timp de când n-am auzit ceva atât de bun. Sofia merită din plin un strop de fericire.
– Un strop? Mă rog, e punctul tău de vedere. Eu nu-l împărtăşesc. Nici una dintre noi n-a avut norocul Sofiei, ea a tras, în cel mai neruşinat mod, consecvent, lozul câştigător.
– Lozul câştigător nu aduce, obligatoriu, şi fericirea. În cazul Sofiei mai ales. Dacă ai fi dreaptă, dacă ai cântări obiectiv lucrurile…
– Dreaptă sunt şi-ţi ofer ocazia să mă luminezi; spune-mi ceva, orice, care să fie în sprijinul afirmaţiei tale, adică în avantajul Sofiei…
– Ei, bine, după câte ştiu eu, Sofiei i s-a tot arătat culoarea şi forma norocului, dar n-a prea lăsat-o viaţa să le şi atingă…
– Viviana, mă întrerupse Denisa, cruţă-mă. Am alergat până aici, la casa cu puteri miraculoase în vindecarea rănilor sufleteşti, cel puţin aceasta este credinţa mea, pentru că sunt confuză. Frustrarea, revolta sunt sentimentele ce mă domină. Într-un cuvânt, sunt nebună. Supărată pe mine şi pe toată lumea. Un motiv suficient pentru a căuta un loc unde să-mi oblojesc rănile. În plus, am nevoie de o fiinţă mai înţeleaptă decât mine şi căreia i-aş rămâne recunoscătoare dacă m﷓ar ajuta să mă înţeleg pe mine însămi şi, lucrul cel mai important, dacă m-ar învăţa să accept lumea aşa cum e ea: imperfectă. Pentru că eu, află şi tu, înţeleapta familiei, percep lumea ca pe un tunel prin care mişună, de-a valma, o mulţime de specii în rău evoluate faţă de cele salvate de Noe…
Verişoara mea este o fată răsfăţată, uneori dură, până la agresivitate, dar nu-i stă în fire să plângă pe umărul cuiva, cu atât mai mult să ceară ajutorul vreunui membru al familiei, asta pentru că n-ar vrea să se afle, pentru nimic în lume, că şi ea ar putea fi o fiinţă vulnerabilă.
Nu o ştiu ipocrită. Dimpotrivă. Uitându-mă la ea, am un sentiment ciudat, un simţământ pe care nici nu am timp să-l înţeleg. Denisa îşi vârâse două degete sub cordonul lat ce-i strângea talia de unde scoase un plic pe care îl deschise.
– Ascultaţi-mă şi plângeţi! Iată ce-mi scrie iubitoarea mea mamă: Scumpo, am veşti. Lucian şi cu mine am hotărât să ne unim destinele. Judecă-ne, dezaprobă-ne, dar înţelege-ne şi mai ales, te rugăm, iubeşte-ne! Contăm pe tine. Ne căsătorim peste două săptămâni.
Denisa făcu ghemotoc scrisoarea şi o aruncă în colţul cel mai apropiat. Cristina ridică tăcută hârtia şi ieşi. Ivona puse în mişcare balansoarul. Mişcarea imprimată balansoarului era cumplit de egală şi sporea tensiunea. Pe neaşeptate, Ivona se ridică şi coborî în parc. Mă uit la Denisa. Simt cum se strângea în propria-i cochilie. Era tocmai ceea ce nu doream să se întâmple.
– Ei, încerc eu să glumesc, înainte de a cădea în fântâna ta distructivă, eu zic să gândeşti pozitiv; catastrofele au ca rezultat schimbări esenţiale…
Denisa zâmbeşte. Un zâmbet chinuit. Era palidă, iar glasul îi era marcat de oboseală. Cunosc acest gen de epuizare; oboseala venită dintr-o spaimă pe care nu-ţi este la îndemână să o recunoşti ca făcând parte din tine şi nici nu ţi-e la îndemână s-o împărtăşeşti cuiva în scop curativ.
– Să nu citeşti niciodată o scrisoare care-ţi parvine spre seară. Nu-ţi poate aduce decât veşti proaste, veşti criminale… Sufăr că nu mă pot controla, mă port urât şi nu doresc acest lucru… Ivona ne-a părăsit, oare s-a supărat?

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 1999