Eu, Matei / Adolescenţă suspendată


adolescenta suspendata

(…)
O pală de vânt trânteşte cu zgomot fereastra deschisă a verandei.
Maria trece pe lângă noi, păşind încet, cu papucii ei de pâslă, ca şi cum s-ar teme să nu ne tulbure, închide geamul şi dispare în acelaşi fel cum venise: ca o umbră.
– Greva tăcerii? mă mir eu, mai mult pentru a reînnoda dialogul.
– Da! Şi te asigur că am dat ceva de furcă autorităţilor.
– Cum? întreb eu.
– Simplu. Prin anii ’80, un individ care declara grevă, oricare ar fi fost forma ei, era considerat nebun, sau răzvrătit. Eu am fost plasat, spre norocul meu, în prima categorie, deloc măgulitoare, dar infinit mai convenabilă. Eşti curios să afli de ce un om ca mine intră, aşa, pe gratis, într-o situaţie aiurea? Sau ai aflat?
– Nu! Mama, atunci când vine vorba despre acea perioadă, ia pe „nu cunosc detalii” în braţe, pretinzând că doar tu ai dreptul de a hotărî dacă, cum şi când, cele întâmplate atunci pot să devină subiect public…
– Bine face… Povestea a început de la o nedreptate ce mi s-a făcut atunci când, deşi plătisem bani grei pentru o excursie în Grecia şi în Egipt, am fost radiat de pe lista excursioniştilor înscrişi, dar care, pentru a beneficia de „undă verde”, aveau nevoie de semnături speciale. Muncisem ani şi ani pentru a aduna banii necesari, aşa că m-am simţit nedreptăţit şi umilit când, cu o săptămână înainte de plecare, am fost anunţat sec:
„Numele dumneavoastră nu figurează pe lista aprobată!”
Nu era prima oară când mi se refuza ieşirea peste hotare. De-a lungul anilor, am fost propus, de mai multe ori, să fac parte din diverse delegaţii ale Uniunii, aşa numitele „schimburi culturale”. Am avut chiar câteva invitaţii nominale, dar, de fiecare dată, după „studii” şi informări asupra „cetăţeanului Ştefan”, nu ştiu prin ce proces complicat de alchimie politică, eram eliminat. Sătul să tot stau la mâna celor ce hotărau cine merită o deplasare în străinătate, am început să strâng ban cu ban pentru a-mi plăti excursia. Numai că, contrar logicii, aveam să aflu că a deţine bani nu era suficient pentru a pleca peste hotare.
Refuzul, cel mai recent dintr-un şir lung, a fost picătura care a umplut peste poate paharul şi a stârnit furtuna în mine.
Pentru început, am aruncat flăcări verbale, protestând la ghişeu şi ameninţând. Mi-am dat seama, însă, că amărâta aia de funcţionară, speriată, intrată în panică, nu avea nici o vină.
Am plecat spre casă. La un moment dat, am constatat, că, de fapt, nu aveam casă. Locul în care locuiam era doar un adăpost vremelnic, incapabil să-mi inducă acel sentiment de posesiune, care, până la urmă, ne dă siguranţa şi pacea interioară.
A doua zi, am depus un memoriu la cabinetul şefului meu direct, prin care îi aduceam la cunoştinţă decizia de a intra, imediat, în greva tăcerii pe timp nelimitat.
Am trimis câte o copie a memoriului la mai marele Judeţenei de partid şi preşedintelui Uniunii de Creaţie.
Pe atunci, greva era o formă de protest interzisă.
Tocmai de aceea, câteva zile, nimeni nu m-a luat în serios. M-au lăsat să-mi fac numărul, convinşi că, fără o susţinere morală din partea colegilor, voi ceda şi mă voi întoarce în mijlocul turmei în care fusesem înregimentat.
Zilele treceau. Eu mă prezentam dimineaţa la program şi prestam în continuare serviciile pentru care fusesem angajat; gazeta ieşea şi viaţa continua.
Atunci, se poate întreba oricine, la ce bun să declanşezi o grevă? Ce a schimbat şi cu ce m-a ajutat?
Eram prezent la birou doar pentru a-mi face datoria, pentru a nu da nici un motiv şefilor să mă arunce în stradă.
După vreo săptămână, cei ce răspundeau de acţiunile, de modul de a gândi al fiecărui cetăţean în parte, aveau să intre în panică.
S-au adunat, s-au consultat şi au hotărât:
„Nebunu’ ăsta ne face probleme. Să-l rezolvăm, într-un fel sau altul, înainte de a-l ajuta să se transforme în erou naţional.”
Într-o dimineaţă, (eram în grevă de vreo zece zile) secretara m-a convocat în biroul şefului, unde, în prezenţa unui funcţionar de la Agenţia de Turism, mi-a înmânat biletul de călătorie.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să slobod un strigăt de victorie – un mod de eliberare a energiilor negative adunate în mine.  (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria sein, 2008

Anunțuri

Un comentariu la “Eu, Matei / Adolescenţă suspendată

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s