Și dragostea ucide / Cristina și Andrei


si dragostea

(…) Când rămase singură, Cristina se aşeză pe banca de sub bătrânul castan ale cărui crengi aproape că intrau pe fereastra deschisă în sala de meditaţii.
Privea cu insistenţă, printre ulucile gardului spre valea Oltului, străduţa pe care urma să apară Andrei Bologea, venind ca în fiecare sâmbătă, să o vadă.
Nicăieri nu se vedea ţipenie de om.
Se ridică. Nu putea să stea locului şi începu să dea ocol băncii cu paşii uşori, de felină, încruntându se, certându-se cu sine.
Mara are dreptate: Liana nu-i nici mai drăguţă, nici mai inteligentă. Are în plus „clasă”, ştie să se poarte, să fie amabilă, folositoare, îi dă mâna. E bogată… Ea este bogată, eu trebuie să devin bogată. Cum? Iată o întrebare hamletiană… Şi totuşi, calea cea mai scurtă, mai lesnicioasă, ar fi măritişul. Bun! Mireasa există, e pregătită, lipseşte mirele. Ce ar fi să mă dau bine pe lângă Liana? Am văzut că fratelui ei îi cam cad ochii în barbă când mă întâlneşte. Şi ce dacă nu-mi place? Are o culoare de ofticos şi nişte degete ca de ceară… Altă cale ar fi… nu, nu, că n-am omorât pe nimeni… da’ ideea e de reţinut… Şi ce dacă Bologea o bătrân? Are în schimb ceva avere. Şi cum mă aflu într-un vis rău, o să încerc un pas timid. Voi profita de vizita de astăzi a bătrânului şi-i voi testa libidoul. În caz de reuşită, odată cu terminarea şcolii, mă mărit! Mă mărit! O să fiu cineva… Termin cu sărăcia, că sunt săracă; o casă, chiar dacă este arătoasă, nu înseamnă nimic fără bani, mulţi bani… se va termina cu toate!… îşi spunea, crezându se deja soţia unuia dintre cei doi, singurii pe care îi avea, deocamdată, în vedere: fratele Lianei şi Andrei Bologea.
Lepădă cu uşurință starea de tristeţe.
Îşi aminti că era sâmbătă, zi de gospodărire în internat.
Se prezentă la program şi se dovedi cooperantă şi harnică.
După ce-şi spălă cele câteva lucruşoare intime, dădu o mână de ajutor pentru a se face ordine în spălătorie, în sala de meditaţii, mătură singură aleile parcului, o ajută pe Mara să şi cârpească unica ei cămaşa de noapte.
Obţinu uşor îngăduinţa profesoarei de serviciu de al aştepta pe tutorele ei în parc.
Soarele coborâse de partea cealaltă a Capelei. Era cel mai minunat ceas al zilei.
O blândă briză împrăştia peste oraş un aer foarte răcoros, iar mirosul de neconfundat al florilor de regina nopţii inunda casele ale căror ferestre deschise păreau în aşteptarea acestei invazii.
Era cu adevărat cel mai fermecător moment al zilei.
Cristina se bucura şi nu prea de aceste clipe. Era din nou stăpânită de nelinişte.
Andrei Bologea, pentru prima oară în patru ani, întârzia la întâlnirea săptămânală.
„Poate că s-a săturat de mofturile mele.”
Amară şi tristă perspectivă. Era gata să plângă de ciudă, dar îl zări făcând colţul străzii.
Fata rămase în spatele porţii până ce bărbatul, punând jos bagajul, îşi tamponă fruntea cu o batistă uriaşă, apoi lovi inelul de fier în poartă.
Cristina ia cheia din cuiul bătut în stâlp şi descuie poarta. Andrei Bologea era atât de surprins încât îi pierise graiul. Fata îi prinse braţul, mai sus de cot şi-l dojeni cu o voce înăbuşită, tandră, aşa cum el nu o mai auzise
– Ce m-ai speriat! Să nu se mai întâmple. Pricepi?
– Ne-au ţinut la intrarea dinspre Băbeni… vreo trei ceasuri, se justifică prosteşte Andrei.
– Păi de acolo puteai să vii pe jos şi m-ai fi scutit de grijă…
– Vrei să cred că ţi-ai schimbat sentimentele?
– Uite, îl întrerupse Cristina fără menajamente, să fie clar: eu n-am de ce să nu dorm noaptea, nu am vise urâte. Matale şi alţii aveţi toate motivele să uitaţi că săracu’ tata a fost strivit de buştenii ăia blestemaţi…
Andrei se uita la ea cu slăbiciunea bărbatului a cărui judecată, fără voia lui, era întunecată de patima.
La rândul ei, Cristina îi văzu în ochi sclipirea de dorinţă erotică. Se înfurie, dar se stăpâni şi-l atrase în jocul perfid şi periculos al cochetăriei. Îl provoacă fără ruşine, începând prin a se arăta entuziasmată pentru bunătăţile pe care le scoatea din geamantan.
– Doamne, ce norocoasă sunt…
– Cristina, nu te juca. Focul poate să distrugă. Ai ceva împotriva mea?
– Împotriva matale? Hai că ai haz! Mai am eu pe altcineva pe lumea asta? Crezi că sunt proastă şi nu am ghicit că dărnicia domnişoarei Ivona n-ar fi nimic fără dumneata? Ori te pomeneşti că n-am voie să cresc şi să înţeleg cum e viaţa… Ce, eşti orb? Ia aminte, deschide ochii şi reţine că rochia mă strânge peste piept… Nu vrei să te convingi?
Andrei Bologea îşi schimba greutatea de pe un picior pe altul şi se întreba dacă fata nu şi bătea joc de el… S-a ţicnit sau…
– Poate că ai dreptate… Avem tot timpul din lume… Acum du-te, dar să ştii că, după ce o să închizi poarta, am să număr fiecare ceas până sâmbăta viitoare… Îmi promiţi că mă duci la plimbate în Zăvoi? Poate urcăm şi la Capelă… Uite, am să te rog, dacă nu te superi, vino marţi cu trenu’ de Brezoi, ajungi aici pe la prânz, şi ia- mă de la ore. Vreau să mergem la bibliotecă, să-mi scoţi un abonament.
Era ziua surprizelor.
Cristina era şi nu era aceeaşi: posesivă şi răsfăţată. Părea că se joacă, exersând jocul seducţiei, fără să renunţe la drepturile câştigate: bani, afecţiune. Era convinsă că i se cuvine totul, că toată lumea îi era datoare. Obţinea tot ce îşi punea în minte. Cu toate acestea, din zi în zi, devenea mai imposibilă: plină de ură şi de invidie.
Andrei, cu toate că era subjugat şi se lăsa şantajat, îşi dădea seama că fata avea un caracter dificil şi un temperament frivol. Şi totuşi, nu putea să nu se lase în voia năvalnicului sentiment greu de controlat, imposibil, altfel. 
În săptămâna următoare, în ziua de marţi, aşa cum dorise Cristina, Andrei veni din nou să o vadă.
De data asta îl aştepta în salonul de primire, retrasă în colţul cel mai puţin luminat, cu genunchii dezveliţi, invitându-l din priviri şi cu un gest lasciv să se desfete mângâindu-i rotunjimile trupului tânăr.
Andrei închise ochii, gemând neputincios, hotărât să nu-şi piardă definitiv capul. Cel puţin pentru următoarele luni.
Antrenaţi în acest joc fără reguli, joc în care el se prefăcea că este mulţumit de faptul că i se permitea să iasă din când în când din rolul ingrat al protectorului, iar ea limitându-se doar la provocări nevinovate, s-au trezit prinşi într o complicitate dură. Chiar mai mult: se simţeau ca doi condamnaţi legaţi cu acelaşi lanţ.
– Nu crezi că, vrem nu vrem, prin voia şi forţa destinului o să mergem un timp pe acelaşi drum?
Întrebarea fetei îl făcu pe Andrei să tresară.
– Pe acelaşi drum?
– Da. Şi eu propun să-l luăm în piept şi să alergăm la bibliotecă… Doar de asta venişi, nu? (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Un comentariu la “Și dragostea ucide / Cristina și Andrei

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s