Migraţiile

Această prezentare necesită JavaScript.

Oraşul Timişoara, chiar dacă se numea oraşul de pe Timiş, nu se afla pe Timiş, ci pe afluentul acestuia, pe Beghei, mai precis pe bălţile Begheiului. Begheiul   alimenta şanţurile oraşului şi răsuna, noaptea, de orăcăitul broaştelor. De la râu îi rămăsese doar vechiul nume spaniol şi luncile cu sălcile înflorite. Timişoara a fost opera mâinii omeneşti, nu celei dumnezeieşti, asamblată numai din stele de piatră, fortificaţiile oraşului. În timpul asediului cetăţii, acele stele atrăgeau oştile înspre un foc încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru aceasta. Oricare din acele stele era o lume în sine, iar toate, laolaltă, ca un fel de insulă.
În faţa porţilor oraşului se aşterneau izlazurile verzi, unde generalii instruiau armata. În fortificaţii au fost zidite tunuri imense şi prin bubuitul acestora începeau războaiele cu turcii. Acum, peste şesuri se revărsa sunetul clopotelor timişorene. Era timp de pace.
În interiorul acestor fortificaţii, oraşul era înghesuit şi spaţiul rămas liber era foarte restrâns. În acel loc strâmtorat, ordinele călugărilor capucini şi iezuiţi îşi ridicaseră propriile biserici, cu faţade baroce, iar armata – Comenduirea locală. De Comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoala, precum şi Teatrul, care era renumit. Lângă biserici era palatul comandantului cetăţii, feldmareşallaitnantul baron fon Engelshofen. El se instală pur şi simplu, în cea mai mare cazarmă, deasupra pieţei mici, lângă biserica capucinilor, loc în care Timişoara arăta precum un tablou în miniatură al Vienei. Datorită vieţii luxoase a armatei, oraşul primise porecla de „mica Vienă”…
De la înălţimea aceea, de la etajul al treilea, bătrânul feldmareşallaitnant putea să ţină totul sub observaţie. Lăsase închise toate saloanele Comenduirii şi se instalase în două cămăruţe de la mansardă. De acolo putea să vadă chiar şi satul, care, înainte, era mahala turcească, iar acum era colonizat cu rascienii săi. El a fost foarte binevoitor faţă de aceşti soldaţi. Satul Mahala, unde s-au stabilit familiile lor, nici nu avea înfăţişarea unui sat adevărat. Nu semăna câtuşi de puţin cu imaginea Timişoarei. Acesta era o aşezare mizeră, abandonată de turci, în mijlocul bălţilor, cu palisada arsă, cu turnurile şi zidurile dărâmate, cu multe gropi. Frumos în Mahala era doar lungul şirag al uriaşilor salcâmi înfloriţi. Ei crescuseră printre turnurile de pază, printre casele şi bordeiele rascienilor, înălţându-se deasupra acoperişurilor lor de trestie. Cu toate că mizeria în Mahala trebuia să fi fost mare, din acel sat sârbesc noaptea răsunau mereu cântece. În acel an florile de salcâm au înflorit brusc acoperind acele jalnice case din pământ, ca o ploaie albă şi mirositoare de flori. Şi în timp ce în Mahala oamenii se acopereau noaptea cu sumane şi pături, satul era acoperit cu o haină de flori, parfumate. Asemeni unui voal dintr-o floare celestă.
Floarea de salcâm poleia cu argint iarba şi bălţile din Mahala, care străluceau până la stele, până în ungherul cel mai depărtat de stele, denumit de acest popor Calea Lactee. În acea vreme rascienii iubeu atât de mult tot ceea ce era luminos, tânăr şi nou, încât aveau obiceiul să sară spre Luna nouă şi să-i strige ca ieşiţi din minţi:
„Lună, lună nouă
Rupe pâinea-n două
Şi ne dă şi nouă
Ţie jumătate
Nouă sănătate!” (MILOŠ  CRNJANSKI, traducerea: Mihai Radan)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

 

Publicitate