În continuare eram din ce în ce mai speriată de ce mi se întâmpla. De fapt, cred că eram mai speriată de faptul că lupii din visele mele, care continuau să apară, mă făceau să mă simt mai puţin singură. Ca şi cum aş fi aparţinut de ei într un fel. Ca şi cum ei ar fi fost adevărata mea familie… În vise, deşi eram speriată de ele eram în siguranţă. Eram mai aproape de ceea ce însemna… acasă.
Fiecare din prietenii mei avea ori un frate ori o soră cu care să se joace, să discute şi să îşi petreacă timpul. Şi eu aveam o soră, e adevărat. Dar mă refer la faptul că aveau un frate sau o soră care să fie acolo… nu la o sută şi ceva de kilometrii distanţă. Dacă nu aveau un frate, sau o soră, cu care să îşi petreacă timpul… aveau un câine cu care puteau ieşi în oraş, cu care se puteau juca, cu care puteau petrece timpul.
Eu… aveam pisici, dar nu prea puteam face mare lucru cu ele. Ele doar… mâncau şi dormeau toată ziua. Sora mea avusese o căţeluşă pe nume Cindy, care din păcate murise cu ceva timp în urmă datorită unei epidemii ce bântuise cartierul.
Având în vedere sumedenia de sentimente noi care mă încercau… pentru mine devenea din ce în ce mai greu. Aveam impresia că nu mai înţeleg nimic… din nimic.
Pe de o parte… nu înţelegeam matematica din ce în ce mai grea şi informatica atât de nouă ce mi se preda la liceu. Aveam cel mai bun profesor de matematică din judeţ, iar profesoara de informatică îmi era dirigintă. Pentru mine… degeaba era aşa. Profesorul de matematică preda şi explica bine, chiar foarte bine… pentru elevii care ştiau matematică. Preda la nivel de olimpiadă şi concursuri, care era, evident, un nivel ce îmi era superior. Norocul meu cu Loreen, colega de bancă. Ea ştia matematică. Diriginta ştia informatică, dar ştia pentru ea. Nu ştia să ne facă şi pe noi să înţelegem… aşa că orele ei erau în mare parte un calvar. Ştiam prea bine că eu pur şi simplu nu eram făcută pentru ştiinţele exacte. Da, eram bună la română, engleză, germană şi pe orice ţinea de biologie. Dar ştiinţele exacte nu erau punctul meu forte.
Pe de altă parte… nu înţelegeam ce mi se întâmpla. Şi dacă mi se întâmplă doar mie, sau dacă sunt şi alte persoane în aceeaşi situaţie. Nopţile mele erau atât de pline de vise şi coşmaruri care uneori erau mai reale decât realitatea însăşi. Lupi mari şi negri, sânge şi păduri întunecate sau uneori chiar cimitire… astea reprezentau a doua mea viață. O viaţă în care mă cufundam îndată ce puneam capul pe pernă. O viață în care a supravieţui şi a scăpa de urmăritori era cel mai important, dar tot odată şi cel mai greu de atins scop. Sunetele înalte îmi afectau foarte tare auzul, şi devenea din ce în ce mai rău. Auzeam sunete înalte şi eram şocată să văd că, în ciuda faptului că erau atât de acute că mie îmi dădeau dureri de cap… pe alţii nici nu părea să îi deranjeze. Păreau că nici nu le aud.
Nu ştiam ce mi se întâmpla, şi tocmai pentru a nu părea nebună în faţa puţinilor prieteni pe care îi aveam… am decis să nu spun nimic nimănui. Dar erau prea multe lucruri noi, prea veniseră toate deodată… eram într unul din momentele alea în care chiar îţi doreşti să vorbeşti cu cineva… să te descarci, să ştii că există cineva căruia îi poţi spune tot ce simţi… fără să te temi că te va judeca, sau că te va considera nebună. Fără să te temi că, odată ce decizi să fii sincer în legătură cu tot… riscul ca fiinţa în faţa căreia te deschizi să plece pentru totdeauna să fie mai mare decât iubirea pe care ţi o poartă… sau credeai tu că ţi o poartă. Da, mă temeam de asta.
Problema cu mine era că nu aveam încredere. În nimic. Şi când spun nimic… vreau să spun, absolut nimic. Şi nimeni. Nici măcar în mine nu aveam încredere. Această lipsă de încredere totală se datora, cred eu, acelor lucruri care mă făceau diferită de restul și divorţului părinţilor mei. Tatălui meu, mai exact spus. Din momentul în care, atunci când aveam 7 ani, în mintea mea s a creat un scenariu… am rămas cu impresia că eu nu calc niciodată pe podele stabile, cum s ar spune. E ca şi cum orice mi s ar întâmpla, nu e niciodată sigur. Şi aşa, am ajuns să gândesc totul în detaliu. Pentru mine, un lucru nu putea să fie din simplul motiv că este. Eu trebuia mereu să mă întreb de ce este, de când este aşa, dacă e un motiv ascuns pentru care este. Pentru mine, orice trebuia să aibă şi o altă însemnătate decât cea evidentă. Şi gândind fiecare lucru atât de în detaliu îmi făceam numai rău. Gândeam prea mult orice şi astfel apăreau întrebări lipsite de răspuns care nu mă lăsau să stau liniştită niciodată.
Aşa era şi cu aceste lucruri noi ce mi se întâmplau. Aveam impresia că dacă spun cuiva, va fi doar o altă podea instabilă pe care decid să calc. O altă podea care se poate mişca în orice clipă. Care se poate rupe în orice clipă. O podea de pe care aş putea să cad din nou. Şi din nou.
Aveam nevoie de cineva căruia să pot să mă descarc. Căruia să îi pot spune ce şi cum mă simt. Cineva care să mă asculte. Nu puteam să îmi găsesc o prietenă nouă aşa repede, şi mai ales, nu una căreia să îi pot spune tot ce mi se întâmpla. Nu aveam un iubit care să îmi fie alături… şi oricum nu cred că i aş fi spus… din acelaşi motiv: frica.
După ce Cindy murise, familia căzuse de comun acord că nu mai ne luăm câine. Sora mea nu mai voia, şi o înţelegeam. Suferise tare mult când o pierduse pe Cindy… toţi am suferit pentru că a fost un membru al familiei pentru noi.
Dar era ceva ce mie nu mi se părea corect. Ea avusese un câine cât timp fusese copil… a putut să se bucure din plin de asta ca şi copil… A avut parte de acele momente minunate pe care un câine ţi le oferă cât timp singura ei grijă era şcoala… Eu de ce nu puteam?
Văzându i pe toţi colegii mei cu cât drag povesteau despre câinii lor… începusem să îmi doresc şi eu. Voiam să simt şi eu ce simţeau ei…
Voiam să am acel prieten de nădejde care să mă facă să zâmbesc. Pentru că da, acum recunosc, deşi atunci nu o făceam… Eram în pragul unei depresii. Eram o fată supărată pe toată lumea, pe fericirea lor, pe faptul că ei pot să se pună în pat fără frică, pe faptul că ei pot trece pe lângă un generator de curent fără să simtă că le explodează capul de durere de la acel sunet acut pe care ei nici măcar nu îl auzeau. Eram supărată pentru că ei puteau să îşi strângă mama în braţe oricând, pentru că nu era la 2000 de kilometrii distanţă, şi nu o făceau, pentru că ei nu ştiau cum e să te ardă dorul de ea. Eram supărată pe ei pentru că aveau o mulţime de prieteni, eram supărată că pe ei lucrurile minore nu îi făceau atât de nervoşi ca pe mine. Eram supărată pe toţi, pe lume, pe mine însumi. Eram supărată pe mine însumi pentru că nu puteam găsi acea tărie să mă schimb… Să fiu altfel. Pentru că nu puteam să fac nimic ca să schimb ceva în acest scenariu în care mă aflam. Mă uram pentru că eram neputincioasă în faţa viselor. Mă uram pentru că mă simţeam atât de singură.
Aşa că într o zi, când mama era acasă… când era toată lumea acasă… Am dat glas ideii atât de îndrăzneţe ce începuse să prindă formă şi culoare în mintea mea. Mi am luat inima în dinţi şi le am spus.
– Eu vreau să ne luăm un câine. Nu mi se pare corect că sora mea a avut parte de asta cât a fost copil, iar eu nu pot. Vreau să mă bucur şi eu de asta înainte să am un soţ, copii şi o carieră care să îmi ocupe timpul. Vreau să trăiesc asta pe pielea mea, să ştiu cum e nu pentru că am auzit la alţii. Să ştiu cum este pentru că am trăit personal… să ştiu din proprie experienţă. Vreau şi eu să am câinele meu.
Bineînţeles, la început, nu au fost de acord. Vreau să zic, nu au fost deloc de acord. Aşa că a trebuit să trec la planul B, partea în care făceam şi sacrificii pentru a obţine ce vreau. Pe lângă faptul că am început să plâng fără să mai stau la discuţii şi am făcut pe supărata cu sora mea aproximativ două săptămâni, nevorbind deloc, am luat măsuri extreme. Chiar şi pentru mine. Şi pentru prima dată, măsurile pe care le luam ca să obţin acordul lor nu aveau să fie tocmai plăcute pentru mine. De obicei, aveam grijă să pun lucrurile într o asemenea formă încât mie să îmi fie cel mai bine. Dar de data asta, nu am mai ţinut cont. Eram dispusă să fac sacrificii. Pentru că mi l doream prea mult.
Eu eram genul acela de copil foarte dificil la mâncare. Mâncam doar ce îmi plăcea şi refuzam vehement să mănânc orice se încadra în familia legumelor, cu excepţia cartofilor. Aşa că, gândindu mă doar la faptul că asta îmi va aduce bucuria de a avea un câine, am semnat un contract cu familia mea.
Contractul suna cam aşa:
Subsemnata Bella White se obligă la a mânca fără comentarii orice se pune pe masă, inclusiv legume.
În schimbul acesteia, familia se obligă la a accepta un nou membru patruped în familie.
Bineînţeles că acest contract a fost încheiat cât se poate de legal… semnătura mea, a mamei, a surorii, a bunicii şi a bunicului decorând la final coala de hârtie pe care mâna mea, tremurând de emoţii, scrisese aceste condiţii.
Au acceptat.
Câteva zile mai târziu, stăteam în curte și degeram de frig în timp ce bunicul și unchiul construiau o cușcă, și deja îmi imaginam cum acolo va locui curând un suflețel.
din romanul Jurnalul Fetei-Lup, Bella White, Ed. Excelsior Art, 2015
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 