Adolescenţă suspendată / Eu şi Mioara / 8


adolescenta suspendata

(…) Ideea mea se dovedi a fi o catastrofă.
Atmosfera de poveste cu prinţi şi prinţese, cu mame vitrege rele şi taţi subjugaţi de farmecele îndoielnice ale unor femei vrăjitoare, nu are menirea de a mă ajuta să mă apropii de mama lui Răzvan. Dimpotrivă. În larma asurzitoare a copiilor care ţineau cu orice preţ să contribuie la realizarea spectacolului cu replici şi acţiuni proprii, simt cum femeia de lângă mine se aduna, se ghemuia în fotoliu, de parcă ar fi vrut să fie înghiţită, să dispară.
Şi pentru mine şi pentru ea, minutele trec greu, foarte greu.
Pentru a uşura cât de cât situaţia, mă prind în jocul prichindeilor şi particip intens la toate năzbâtiile lor: strig cât mă ţin puterile, aplaud apariţia personajelor în scenă, sau bat din picioare, mă prefac speriată atunci când pe scenă are loc o corecţie aplicată unui năzdrăvan. În cele din urmă, calvarul ia sfârşit.
Ieşim.
Răzvan, alarmant de cuminte, merge cu câţiva paşi înaintea noastră, cu mânuţele la spate.
Eu tac.
Mama lui Răzvan tace.
Penibil!
– Ce zici, mamă a lui Răzvan, intrăm în cofetăria de vis-á-vis? Plătesc eu. Poate reuşim să stăm şi noi de vorbă, aşa ca între fete…
Îmi mulţumeşte cu un zâmbet timid.
Traversăm.
Nu găsim nici o masă liberă.
Sunt invitată la masă, dar şi să petrec restul zilei în casa tatei.
De parcă aş avea nevoie de invitaţie – zic în sinea mea –, dar, Doamne, ce ipocrită pot să fiu! Mulţumesc frumos, răsplătind-o chiar cu un pupic trimis, cu un gest la modă, prin aer.
Luăm un taxi.
Acasă, încerc din răsputeri să fiu de ajutor.
Nici o şansă.
Totul fusese pregătit: mâncarea pusă în cuptorul cu microunde, masa aşezată ca la carte.
– Deea, vrei un aperitiv?
– Depinde, ce?
– Salată de fructe de mare…
Strâmb din nas.
–Trecem direct la supă, O.K.?
– Cum vrei. Nu-l aşteptăm pe tata?
– Ia masa cu nişte prieteni, o să ajungă spre seară…
– De unde ştii?
– Ştiu!
Răzvan se opune categoric: nu, vrea să vină tata. Şi pentru că nu ţine nimeni cont de dorinţa lui, apucă un colţ al feţei de masă şi trage. Catastrofa este iminentă. Instinctiv prind celălalt capăt al feţei de masă şi trag în direcţia opusă. Efectul: salvez (de la a se face cioburi) vesela, dar acţiunea mea îl supără pe băieţel.
– Eşti rea şi nu te mai iubesc. Îl iubesc doar pe tata…
– Treci în camera ta! O să mănânci atunci când te-o răzbi foamea. Acum pleacă!
Răzvan refuză. Dar, în cele din urmă, nu are încotro.
Nu sunt de acord cu pedeapsa. Dar, cum nimeni nu-mi cere părerea, tac şi ciugulesc câte ceva. Ajut la strânsul mesei şi la spălatul farfuriilor.
– Vrei să ascultăm muzică?
– Contează ce vreau?
– Desigur.
– Atunci să stăm de vorbă, dar de-adevăratelea…
Acceptă cu un gest simplu, ridicând din umeri: de acord.
– Bine… Cine eşti?
Mă priveşte lung, fără uimire, doar cu înţelegere.
– O femeie îndrăgostită…
Numai de un astfel de răspuns nu aveam nevoie. Prevăd că o să-mi plângă pe umăr, o să jure că n-a vrut să facă rău nimănui, bla, bla, bla.
– Ascultă…, nu mi-e la îndemână să-i rostesc prenumele, acasă la mine, ţi se spune cealaltă, sau mama frăţiorului nostru.
– Deea, eu sunt Mioara, aşa m-a botezat naşa…
Mă simt ca şi cum cineva m-ar fi surprins în baie, dezbrăcată.
Pentru prima oară, după acea vară cumplită, îmi trece prin cap idee că, în urma destrămării familiei mele, nu numai noi am suferit. Nici ea nu a avut drumul presărat cu petale de trandafir…
– Mioara! Ei bine, chiar îl iubeşti pe tata?
– Da! Nimănui în lumea asta nu i-aş răspunde la o astfel de întrebare, doar ţie… Pentru că tu ai fost cumva de partea noastră… Nu, e prea mult spus, tu ai încercat să nu ne judeci chiar atât de aspru, de categoric, n-ai aruncat cu piatra… Vrei să ştii cine sunt… Ascultă!
Am, chiar dacă acum ne priveşte de undeva de sus, şi eu, ca fiecare, o mamă. A fost o femeie frumoasă, ambiţioasă, rebelă, mereu pusă pe harţă, mereu gata să calce în picioare pe oricine ar fi îndrăznit să se interpună între ea şi planurile ei. Planurile ei, din păcate, erau atât de nerealiste încât nimic nu-i ieşea. A vrut să fie o femeie independentă, dar a sfârşit prin a fi întreţinută; la început de bunicii mei, apoi de diverşi bărbaţi… Drama ei a fost aceea că aproape toţi bărbaţii din viaţa ei o vedeau frumoasă şi atât… Nedrept.
Avea stil, era inteligentă, afectuoasă şi, mă gândesc, ar fi fost capabilă să fie şi loială, dacă cineva i-ar fi cerut, ar fi avut nevoie de devotamentul ei…
Anii treceau, ea contabiliza eşecurile.
Între timp, m-a născut pe mine.
O perioadă scurtă, mult prea scurtă, a încercat să ia viaţa aşa cum era: nici bună, nici rea.
O astfel de existenţă era departe de viaţa la care visase dintotdeauna.
Cu toate că se agăţase de mine ca de un colac de salvare, nu a fost suficient. Dimpotrivă, curând a considerat că un copil îi punea nenumărate piedici.
La nici doi ani, am fost expediată la bunici.
Nu i-a fost mai bine.
A strălucit câteva luni, apoi a avut o cădere dramatică.
Neputând să accepte ceea ce era evident, s-a refugiat în băutură.
A urmat dezastru.
Slăbită, scârbită de viaţă, n-a putut trece pragul critic, chiar şi pentru o femeie echilibrată, vârsta de treizeci de ani de ani, s-a sinucis…
– Dar tu, tu cum ai crescut?
– Aşa cum cresc copiii…
Sunt pregătită să-i adresez şi alte întrebări.
Simt, însă, în spatele meu, o mişcare uşoară, dar insistentă, rugătoare. (…)

din volumul Adolescenţă suspendată, Corina Victora Sein, Ed.  Excelsior Art. 2008,

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s