Cercul de oglindă / Dilema Dianei


Avertisment

(…)

Dolina încerca să țină pasul cu Olimpia. Se temea să rămână singură. Se tot chinuia să găsească un subiect de discuţie, dar îşi dădu seama că a pierdut uşurinţa de altă dată, când din nimic încropea un dialog. Să discute despre vreme? despre modă? Vremea era aşa cum era, moda n-o interesa. Oare despre ce vorbesc, două prietene, când se văd după un număr de ani cu totul întâmplător? Dolina fu scuturată de un frison. Pieptul îi sălta convulsiv şi simţea ochii grei sub pleoapele şi mai grele, se surprinse constatând că, de fapt ea nu avea o prietenă, că nu mai stătuse, de multă vreme, în faţa vreunei ceşti de cafea, aşa fără vreun scop. Desigur, ieşea mult în lume. Dar ieşirile ei semănau mai mult a obligaţii. Acolo se discutau doar probleme serioase legate de plan, realizări, export, locuri fruntaşe pe judeţ şi pe ţară. Acum îşi dorea să rămână, cât mai mult timp, cu Olimpia. Dar cum? Brusc îşi aminti că Diana purta, seară de seară, discuţii lungi, la telefon, cu o colegă, despre campionatul mondial de fotbal. Înghiţi în sec şi întrebă:
– Crezi că ai noştri trec de brazilieni?
Olimpia o privi cu gura uşor întredeschisă. Parcă i se ceruse părerea asupra destinului ultimului trib de indieni descoperit în cine ştie ce cotlon al lumii.
– …fotbal, mondiale… bâigui Dolina jenată.
– A? Se miră Olimpia. Nu, n-au nici o şansă. Antrenorul e un bou, jumătate din lot a fost alcătuit din jucători fără valoare. Fanii susţin că ar fi fost constrâns da’ eu nu cred…
– Da, sunt de părere că în sport ar trebui să primeze doar calitatea, aptitudinea.
Olimpia ridică din umeri.
– Eu mă omor, de fapt, doar după gimnastică şi atletism. Gimnastica are un scop; formarea unui echilibru fizic şi psihic, atletismul presupune un corp sănătos, armonios… şi amândouă desăvârşesc omul prin rigoare şi energie… Te las, vine tramvaiul meu. A, dacă ai nevoie de mine mă găseşti la Spitalul judeţean, am obţinut postul de şef de laborator… Ăsta e motivul pentru care am ieşit în oraş, să- mi plimb bucuria… Am fugit! Pa!
Olimpia traversă în grabă strada. Aerul era cald, calm, neclintit. Dolina, încremenită pe trotuar, îi strigă:
– Postul, tău vechi, a fost ocupat?
Olimpia se opri, se întoarse, îşi făcu drum printre un şir de maşini şi reveni lângă Dolina.
– De ce întrebi?
– M-am gândit că poate… răspunse Dolina cu voce tristă.
– Nu te cred!
– Vorbesc serios…
– Te-ai săturat de bine? Zău, nici nu te văd aplecată pe microscop numărând hematiile sau urmărind un prăpădit de bacil oarecare…
Ochii Dolinei erau umezi şi trişti. Olimpia continuă însă cu un ton ironic, răutăcios:
– Ţi-ai adus aminte că ai o diplomă în buzunar? Sau o faci din capriciu?
– Să zicem că sunt nevoită…
– Nevoită? Şi stăpânul tău, orgolios, ce o să spună? O să fie de acord să te întorci acasă mirosind a dezinfectant?
– Olimpia, trebuie să accepţi că uneori în viaţă…
– Știu, o întrerupse Olimpia, ştiu şi te rog să mă crezi că uneori m-am gândit la tine…
Urmă o tăcere lungă. Apoi Olimpia se uită la Dolina cu o faţă hotărâtă.
– Nu vreau să mai pierd un tramvai… Postul e încă vacant. Săptămâna viitoare se ţine un concurs pentru cine doreşte să-şi încerce şansa… da’ tu n-ai nevoie de noroc, tu îl ai pe bărbatul tău… Am fugit!
– Te felicit pentru avansare! reuşi să zică Dolina.
– Las’ că sărbătorim altă dată evenimentul…
Dolina se simţea obosită. Privi în jur cu oarecare iritare, căutând o pe Diana. Înainte de a o zări, auzise printre copacii înverziţi ai parcului nişte ţipete ascuţite. Recunoscu vocea Dianei şi intră alergând în parc.
Pe suprafaţa asfaltată de la marginea terenului de joc, o mulţime de fetiţe şi băieţi se întreceau patinând pe rotile. Siluetele lor graţioase punctau peisajul. La început, Dolina nu înţelese de ce ţipa Diana, dar o văzu, în mijlocul pistei, încercând să smulgă de la centura unei fetiţe, ce o întrecea în înălţime cu un cap, un obiect plat.
– Diana, strigă ea de cum ajunse în apropiere, ce faci? ce te a apucat?
Fata întoarse către ea chipul descompus de încordare şi răcni:
– Afurisita asta nu vrea să-mi dea şi mie walkman ul!… Şi, profitând de o clipă de neatenţie a adversarei, trase şi obiectul disputat trecu în mâinile ei. Dolina privea uluită. Diana, cu mişcare sigură, făcu să zboare căştile de la urechile fetiţei, apoi aruncând o privire victorioasă şi, cu degetele tremurânde, le fixă pe propriul ei cap. Cu aparatul în mâna stângă pe care o ţinea întinsă înainte, începu să alunece cu mişcări ritmice şi energice pe asfalt. Fetiţa care fusese atât de brutal deposedată de radio casetofon se strecură atentă şi veni lângă Dolina. O privi lung. În ochii ei mari, aproape negri, strălucitori, nu încăpea nimic în afară de un uriaş, reproş. Dolina vru să-i prindă umărul, dar fata, fără să se depărteze, se feri şi gestul ei căzu în gol.
Diana, transfigurată de plăcere, îşi dăduse capul pe spate şi scotea exclamaţii scurte.
– Diana! vino imediat aici! strigă Dolina.
Fata tocmai executase o piruetă şi încântată de ea însăşi, se avântă mai departe.
– Diana! o chemă din nou Dolina, fără nici un rezultat.
Fetiţa de lângă ea spuse:
– Nu vă aude, muzica de la căşti… Avea vocea joasă şi potolită.
– De ce te laşi jefuită?
Fata o privi drept în faţă. Ochii ei erau senini, fără nici un fel de umbră.
– E mai puternică decât mine…
Un răspuns atât de potolit dar direct o puse pe Dolina în încurcătură.
– Câţi ani ai? întrebă ea mai mult ca să zică ceva.
– Cincisprezece!
Diana, pusă pe glumă, făcu un cerc larg în jurul lor ca și cum dorea să fie aplaudată. Dolina o prinse de mână și o ogligă să iasă din joc.
– Cere ţi scuze!
– Cui? întrebă Diana şi toată fiinţa ei se înţepeni.
– Ei! porunci Dolina şi arătă spre fata care rămăsese cuminte lângă ele.
– Ăsteia? Mă faci să râd… zise Diana ofensată
– Înapoiază-i aparatul. O să cer eu scuze pentru tine…
– Mama, da’ tu ştii cine e neisprăvita asta?
Dolina, neslăbind-o din privire, întrebă:
– Tu ştii?
– O, da, tată său e curier, îl ţine tata din milă…
Dolina ridică palma şi o lovi cu putere.
– Taci şi fă ce-ţi spun!
Diana, uluită, îşi duse mâna la obrazul lovit, se uită în dreapta, în stânga, scoate căştile, desprinse aparatul de sub cureaua pantalonilor, le puse jos şi rosti printre dinţi:
– Să şi le ia!
Fata se aplecă, ridică aparatul, îl strânse în mâini, se întoarse spre Dolina şi salută:
– Sărut mâna! şi fugi.
Diana pufnea pe nări furioasă.
– Mamă, m-ai lovit în faţa ei…
– Ascultă, ceea ce ai primit este numai o parte din ce meriţi, o să mai vorbim când ajungem acasă.
– Da’ nu realizezi că m-ai înjosit în faţa unei…
– Taci! îi porunci Dolina, nimeni nu-ţi dă dreptul să-i judeci pe alții.
– De ce? întrebă fata mirată, dar rămăsese aproape încremenită văzând lacrimi în ochii mamei sale. Se foi câteva clipe, apoi zise cu aerul că ar fi dat peste o explicaţie târzie: aşa mi s a părut mie că e bine, să aduc mereu aminte celorlalţi cine sunt, dar dacă tu crezi că nu e tocmai corect, o să mă mai gândesc… (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1990

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s