Cercul de oglindă / Dolina


meditativ

(…)

Dolina se uită în jurul său. Crezuse că se obişnuise cu această casă, cu ordinea desăvârșitî, cu mobila albă, cu sobele de teracotă ale căror arzătoare de gaz metan accentuau nota de fals şi se gândi cu nostalgie la sobele din casa de la Holzu în care iarna jucau flăcările şi trosneau lemnele.
Era trecut de ora şase. Răzvan trebuia să fie de multă vreme acasă.
Intră în camera ei, o încăpere mică şi înţesată cu lucruri vechi aduse ca zestre: perne mici răspândite peste tot, un ulcior de lut crud, ciobit la gură şi cu toarta ruptă, o fructieră de argint, două sfeşnice din porţelan alb şi albastru, o mască cioplită într o coajă de copac prinsă pe un perete, sub fereastră strălucea o elegantă masă de scris. Acest spaţiu îi aparţinea în exclusivitate, aici se retrăgea din când în când pentru a-şi odihni privirea pe obiectele vechi.
O rază de lumină arămie, grea, intra pe fereastră poleind lucrurile din încăpere cu o culoare roşie aurie. Dolina însă nu avea cum să observe toate acestea. Era neliniştită, încordată.
Semnalul soneriei o luă prin surprindere. Alergă să deschidă.
– Ce bine că ai venit! strigă de îndată ce Răzvan păşi în casă, mă simţeam atât de singură, de…
Ochii lui, cu o clipă înainte plini de indiferenţă, deveniră repede afectuoşi şi zâmbitori.
– Dar n ai nici un motiv real, nu? Te simţi bine?
– Fizic, da…
– Adevărat? Atunci ce te sperie? Emoţiile trebuie ţinute în lanţuri, ferecate!
Dolina se uită la el.
– Mă străduiesc, dar nu reuşesc…
Răzvan îi aruncă o privire poruncitoare:
– „Nu reuşesc” e o expresie moartă, aşa am convenit, nu?
– Ştiu, ştiu… dar te am rugat să ai răbdare cu mine…
– Şi nu se vede că am? zise el descoperindu-şi dinţii albi într-un zâmbet repezit.
Dolina avea încredere în el şi se supunea atât cât o lăsa firea, dorinţei lui de a-i educa voinţa, simţurile. Dar dincolo de asta, nu putea să-l ia întotdeauna în serios.  O cucerea însă de fiecare dată cu vitalitatea lui strălucitoare şi înflăcărată, cu patima lui ciudată şi se trezea dorindu-şi aceeaşi patimă.
Răzvan o întrebă:
– Rămânem pentru restul zilei în vestibul?
Ea continuă să-l privească stăruitor, cu ochii larg deschişi, fără să se ascundă.
– Am o veste grozavă…
– Amân-o până dau nişte telefoane! zise şi întinse mâna să apuce receptorul, dar ea, calmă, scoase telefonul din priză.
– Mi s a propus să înregistrez Concertul numărul 5 de Beethoven…
Răzvan se uită la ea cu o curiozitate calmă, egală, şi începu să râdă.
– Numai atât?
– Ţi se pare puţin? Sunt încă la începutul începutului şi…
Faţa lui Răzvan căpătă o expresie stranie, hotărâtă, aproape dură.
– Şi eşti însărcinată în luna a treia!
– Bine, dar…
– Du-te, draga mea, du-te şi te odihneşte. Eu am de dat nişte telefoane, apoi discutăm.
– Şi dacă eu vreau să discutăm acum? întrebă ea înfierbântată, cu sângele clocotind. Felul ei copilăresc de a se împotrivi îl amuza. Ochii ei păreau înecaţi într-o expresie de încăpăţânare.
Urmă o mică pauză stânjenitoare, apoi Răzvan propuse:
– Bem ceva?
Ea încuviinţă tăcut.
Intrară în sufragerie.
– Vin, coniac? îi ceru el părerea.
– Vin…
Dolina se lăsă într-un fotoliu adânc, îşi scoase pantofii şi-şi strânse picioarele sub ea. Răzvan aduse două pahare de cristal cu picior înalt, o sticlă cu vin roşu şi le puse pe măsuţă la îndemână, apoi trase un scaun şi se aşeză şi el. Simţea că Dolina îl urmărea, potrivindu-şi respiraţia după gesturile lui şi se bucură la gândul că în orice împrejurare, ea intra în ritmul lui. O ţinea sub puterea voinţei sale.
– Bea!
Şi ea se supuse.
Urmă o lungă tăcere.
– Ştii bine că eu nu te oblig să faci ceea ce nu vrei…
Dolina îl întrerupse:
– Ţi-am spus că urmează să…
– Iar eu ţi-am amintit că eşti mai mult decât studentă la Conservator, eşti…
– Dar, Răzvan, muzica pentru mine…
– Pisicuţo, şi eu iubesc muzica, dar nu mă simt obligat să o şi interpretez, cu toate că am studiat vioara. Dacă tu doreşti, poţi să şi termini facultatea, să fii în continuare pianistă, dar vezi, lucrurile s-au mai schimbat, acum eşti soţia mea şi ţi se cere mai mult. După ce naşti, după ce o să creşti copilul, o muncă obştească, în domeniul cultural, evident, dar cu o arie mai largă, ar servi interesele mele… Sigur, sunt de acord să te înscrii la o altă facultate, mai practică, mai de bază, muzica… Vezi tu, eşti o femeie minunată, ai o mulţime de calităţi, eu sunt primul care le recunoaşte, chiar de aia mă simt dator să-ţi deschid ochii, mă tem să nu scapi prada urmărind umbra… Tu eşti şi ai să rămâi o fermecătoare executantă… Harul însă, cred eu, e ceva mai mult, trebuie să fie ca o boală pe care o porţi în tine toată viaţa. Povara e grea şi te obligă să renunţi la o serie de alte mărunte încărcături… Tu ai har? Şi dacă l-ai, eşti destul de puternică? Vezi? Nu sunt convins, n-ai reuşit să mă convingi, dar repet: doar tu hotărăşti ce o să faci…
– Nimic nu-ţi scapă! exclamă Dolina. În vocea ei răzbătea un strop de admiraţie reţinută.
Răzvan se ridică, aduse un pled, o înveli, o sărută pe frunte.
– Nu eşti prea obosită?
– Nu, mă simt bine aşa… e atât de plăcută viaţa cu tine…
Vocea îi era blândă, rătăcitoare.

(…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1990

Anunțuri

Un comentariu la “Cercul de oglindă / Dolina

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s