Capitolul 3


COPERTA -- JURNALUL FETEI-LUP

Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului căutând anunţuri pe internet despre câini de vânzare cât mai aproape de oraşul meu. Reuşisem să aleg o rasă fără prea mult chin… ştiam ce vreau înainte să anunţ pe cineva că vreau câine.
Visele pe care continuam să le am mă făceau să mă simt tot mai conectată sau mai legată de lupi. Aşa că, având în vedere că nimeni nu mi ar fi permis să ţin un lup adevărat în curte, chiar şi în cazul în care aş fi găsit unul… am ales altceva. Rasa cea mai apropiată de lupul original, rasa care mă pasionase de prima dată când văzusem un exemplar în oraşul nostru. Husky Siberian.
Am căutat ore întregi, zile la rând… şi în final am găsit un anunţ, la 60 de kilometrii distanţă de oraşul meu.
De vânzare pui Husky siberian din părinţi cu pedigriu, ambii campioni.
Mama mi a spus că acesta va fi cadoul meu de Crăciun, că ea îl va plăti… aşa că am luat legătura cu stăpânul. Mi a spus că mai are trei femele şi un mascul, iar cum eu voiam un mascul… i am spus să mi l rezerve. A spus că puii sunt încă mici, că îi dă abia când vor avea o lună jumătate.
Aşa că acum nu puteam decât să număr zilele… şi să aştept.
Nu îmi venea să cred că asta chiar se întâmpla. Chiar urma să am un căţeluş! Un căţeluş doar al meu!
Număram zilele… colegii de liceu ştiau că îmi voi lua un câine… şi tot ce spuneau era faptul că nu m au mai văzut niciodată atât de entuziasmată. De nimic. Aşa era. Pentru prima dată… zâmbeam, zâmbeam din tot sufletul.
Nu m am gândit niciodată la entuziasm ca fiind atât de intens. Am fost entuziasmată şi mai demult… de mai multe lucruri, precum faptul că plecam în vacanţă, sau faptul că venea mama acasă. De asemenea eram entuziasmată când eram chemată să cânt la vreun eveniment, sau când venea Crăciunul. Mereu mi a plăcut Crăciunul. Felul în care se aduna toată familia, din toate părţile, buna dispoziţie şi zâmbetele care strălucesc pe buzele noastre… Bucuria pe care o poţi citi în ochii copiilor atunci când prin geamurile uşii se văd luminiţe colorate, semn că Moşul nu a uitat nici anul acesta. Teama şi nerăbdarea cu care deschid uşa şi uimirea din ochii lor la vederea brăduţului mereu atât de frumos decorat şi a mulţimii de cadouri de sub el.
Zilele treceau. Entuziasmul meu creștea pe zi ce trece… abia așteptam! Vorbisem pe internet cu proprietarul câinilor, și poza pe care mi a trimis o cu cei cinci pui era singurul lucru pe care îl aveam în minte. Mă uitam la ea zilnic.
Și într un final mult așteptat… este în sfârșit joi, 21 decembrie. Iarna în care viața mea urma să se schimbe complet, deși eu nu mă gândisem la asta. Dimineața la prima oră, eram cu mama în autobuz, peste măsură de nerăbdătoare. Nu mi încăpeam în piele de fericire, chiar urma să merg să îl vad… și mai mult de atât… urma să îl iau acasă… Propriul meu câine Husky!
Am ajuns în oraș pe la ora 10… Am sunat proprietarul, și ne a dat indicațiile necesare ca să ajungem la adresa crescătoriei.
Mă simțeam atât de ciudat, nici nu puteam descrie în cuvinte. Parcă aveam în stomac o mulțime de fluturași, disperați să iasă afară. Mă simțeam atât de ciudat, aveam niște emoții pe care nu le pot descrie nici acum în cuvinte. Simțeam lucruri pe care nu le mai simțisem niciodată în viața mea. De la un timp, de când toată treaba cu visele, aveam impresia că simt totul mult, mult mai intens decât de obicei. Acum aveam mai multe emoții decât atunci când trebuia să cânt pe scenă, în fața unui public. Și tot gândindu mă la cum mă simt, și la cum va fi când îl voi vedea… nici nu mi am dat seama că am ajuns în fața crescătoriei. Telefonul îmi sună pentru a cincea oară, răspund și spun că sunt în fața porții. În mai puțin de un minut, crescătorul, Michael, ne deschide poarta și ne poftește înăuntru.
De cum am intrat, trei Husky siberieni adulți și doi malamuți de Alaska ne au întâmpinat. În timp ce mama discuta cu proprietarul, spunându i cât de tare mi am dorit acest câine… eu eram înconjurată de cei cinci câini. Primul lucru pe care l am constatat cu uimire a fost faptul că deși nu îi cunoșteam, și nici ei pe mine, era prima dată când eram în preajma a mai multor câini din aceste două rase superbe, nici ei, nici eu, nu ne simțeam ciudat. Eu… mă calmasem brusc. Toate emoțiile mele dispăruseră ca un fum. Mă simțeam… bine, ca și cum eram cu familia mea. Mi se părea puțin ciudat, dar nu am băgat de seamă. Câinii veneau pe lângă mine, curioși, purtându se nu ca și cum eram un om străin pe teritoriul lor. Ci ca și cum eram una de a lor.
După ce i am mângâiat pe fiecare, Michael mă întreabă daca vreau să văd puișorii. Cu pulsul crescând și vocea tremurândă am spus că da.
Acum, în timp ce scriu, revăd în fața ochilor fiecare moment din acea zi, ca și cum ar fi fost ieri. NU cred că am să pot uita vreodată.
Era zăpadă afară. Spre deosebire de ultimii ani, în care nu se mai prea potrivise să ningă de Crăciun… în anul acela ningea. Era alb peste tot, zăpada avea vreo 20 de centimetrii și steluțe de argint continuau să cadă din cer, topindu se atunci când îmi atingeau fața cuprinsă de emoție. Mă simțeam ca într un film, Michael mergea în față cu mama, iar eu în urma lui, înconjurată de câini.
Michael mă duce la o curte mai micuță, unde erau puii, și îmi spune să intru să văd dacă îl recunosc pe cel care urma să fie AL MEU. Am deschis ușa, și am început să tremur. Cinci ghemotoace mici, alb cu negru, sau alb cu gri, toți cu ochi albaștrii, se jucau fără nici o grijă.
Sute, mii de sentimente mă încercau deodată, sentimente pe care nu le înțelegeam, nu le cunoaștem, sentimente pe care nu le am mai avut niciodată și pe care nu credeam că sunt în stare să le simt. Nu credeam că o să fiu vreodată încercată de asemenea emoții puternice.
Un cățeluș dintre cei cinci trăgea cu dinții de urechiușa altuia dintre ei, și ținea o lăbuță peste căpșorul altuia. Tremuram din tot corpul, fiori înghețați și calzi în același timp îmi străbăteau fiecare părticică din corp. Din nu știu ce motiv, ochii mei erau fixați pe el, cel mai viteaz dintre puișori. Cățelușul cel mai curajos dintre toți, dă drumul urechiușei celuilalt, și ridică privirea spre mine.
Acea privire de gheața, de oțel, albastrul acela ireal de metalic… Privirea lui metalică a străpuns cel mai profund punct al ochilor mei căprui, și am cedat, copleșită de emoție.
Am căzut în genunchi, nemaiputând să mă controlez, iar el, cel mai curajos și cel mai curios dintre toți… alerga spre mine printre fulgii de zăpadă, încă uitându se fix în ochii mei. Atunci, am avut pentru prima dată senzația că pământul vibrează sub lăbuțele lui albe. Și cum am simțit această vibrație înviindu mi fiecare venă din corp, trezindu mi fiecare nerv… am știut.
– El e, am șoptit. El e.
L am ridicat în brațe, nevenindu mi să cred cât putea fi de frumos. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că pe lângă mine, o pot auzi și ei. Ținându l în brațe, pe lângă inima mea pe care o auzeam bătând frenetic mai să îmi sară din piept, mai era ceva. Auzeam, simțeam. Chiar acolo, în brațele mele, o inimioară mică, bătând în același fel cu a mea. În același timp. La fel de frenetic, la fel de nebun, la fel de emoționată ca a mea. La fel de curioasă, la fel de bucuroasă. O inimă de lupișor, o primă inimă la fel ca a mea. Și în momentul acela… eu, dar și el, am înțeles. De acum nu mai eram singuri! De acum, eram două ființe, două inimi care băteau la fel. De acum, viața mea urma să se schimbe, și nimic nu mai avea să fie ce a fost. Nimic nu mai avea să fie la fel. Eu nu mai aveam să fiu cine am fost.
Fără să îl las din brațe, nici măcar pentru o secundă, deoarece, deși știam că e al meu de acum… sunetul inimii sale bătând la unison cu a mea mă liniștea… și mă făcea să mă simt într un fel în care nu mă mai simțisem niciodată. Nu știam ce era acest sentiment. Poate părea ciudat, dar chiar nu aveam idee ce simțeam, ce era acest sentiment care îmi încălzea inima. Nu era bucurie. Știam cum se simte bucuria, și nivelul de bucurie pe care îl simțeam eu depășea orice limită mi am imaginat vreodată. Dar mai era ceva. Nu știam ce era, dar îmi plăcea la nebunie. Se simțea atât de cald… atât de bine.
Cu el în brațe am semnat actele de la crescătorie, și, deși venisem acolo cu o listă de potențiale nume pentru el… nu am putut să aleg nici unul. Erau nume deosebite, dar nu suficient de deosebite ca să îl descrie pe el. Urma să mă gândesc la asta pe drum.
Nu mi mai încăpeam în piele de fericire. Nu puteam să îmi dezlipesc ochii de la el… era pur și simplu atât de frumos. Felul cum respira în brațele mele, felul cum îl simțeam, atât de cald, atât de viu și de mic, al meu. Trebuia să îl ducem acasă, cu autobuzul. Tehnic, nu aveam voie cu animale în autobuz. Dar atât era de mic, încât șoferul nici nu îl observase în interiorul gecii mele.
Mama spune de fiecare dată că nu va uita niciodată acel drum spre casă. Era mic, îi era sete probabil, afară era frig și geamurile erau aburite… iar puișorul meu începuse tacticos să lingă geamul autobuzului.
Tot atunci, pe același drum i am decis și numele.
Pe scaunul din fața noastră era un băiat, puțin mai mare ca mine. Nu îl cunoșteam, nu îl văzusem niciodată în viața mea, și probabil nici nu era din orașul meu, așa că probabil nici nu aveam să îl mai văd vreodată.
Curios, și evident cucerit de frumusețea micului meu lupișor, se întoarce în spate și intră în vorbă.
– Ce frumos cățeluș ai. Cum îl cheamă? Întreabă el prietenos.
– Mersi. Nu m am decis încă ce nume să îi dau. Am mai multe posibilități, dar mi se pare că nu i se potrivește niciuna complet. Numai ce l am primit cadou de Crăciun de la mama, încă încerc să mă decid, zic eu fără să îmi iau ochii de pe el.
– Da, știu cum e, spuse băiatul. Și eu am avut un câine mai demult, nu era Husky, era un bichon alb, și tare mult ne a luat să îi găsim un nume. Până la urmă, i am spus Happy, și tare drag ne a fost de el. Păi, să ai noroc de el, mai adăugă el și se întoarse la locul lui, punându și înapoi căștile în urechi.
– Și acesta sună bine, nu i așa? Întreabă mama și se uită la mine. Happy.
M am uitat la ea și apoi iarăși la el. Ghemotocul meu somnoros moțăia în brațele mele. Îl mângâiam continuu și nu îmi puteam dezlipi ochii de pe el. Atât de frumos, atât de mic, atât de… al meu. Happy. Suna bine într adevăr. Și parcă i se și potrivea. El era, într adevăr, fericirea mea. Primul lucru care chiar mă făcuse fericită. Nu era un nume des întâlnit, era special, era scurt și cu rezonanță, și dacă mă gândeam mai bine… parcă nu i s ar fi potrivit altceva. I am spus Happiness, știind că oricum o să îl strigăm cu toții prescurtat… Happy. Drumul spre casă trecuse mai repede decât de obicei. Și înainte să ne dăm seama, am ajuns în stația din orașul meu, unde bunicul ne aștepta cu mașina.

din romanul Jurnalul Fetei-Lup, Bella White, Ed. Excelsior Art, 2015

Anunțuri

Un comentariu la “Capitolul 3

  1. Avem nevoie de povestiri care să ne cultive sensibilitatea, iar relația cu mediul, cu manifestările acestuia ne pune la dispoziție material didactic suficient. Este nevoie, cred, de o simțire trensformatoare asupra modalității în care profităm de relația cu mediul. Fie că este vorba de hrana vegetală sau animală, această hrană reprezintă o JERTFĂ închinată posibilității de a exista, de a ne hrăni. Lăcomia, disprețul cu care se aruncă uriașe cantități de hrană în urma unui abuz inconștient, în ciuda faptului că încă se mai moare de foame în anumite zone ale pământului, demonstrează că această jertfă nu este asumată, nu este considerată astfel. Creșterea animalelor și cultivarea pământului în vederea asigurări hranei se face într-un dispreț profund pentru acestea. Nu se urmărește decât profitul marterial, care prevalează sănătății acestor produse.
    Animalele de companie nu sunt crescurte pentru nevoile lor, cât sunt crescute pentru plăcerea noastră. Valabil și pentru plantele ornamentale. Animalele vor fi crescute în spații impropii, în condiții impropii, hrănite impropiu. Este un subiect care merită însă o tratare de sine…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s