FILE DE JURNAL (VII)


COPERTA BADESCU

Motto:
„Vouloir, c’est pouvoir” (fr.)

Timpul este prietenul, dar şi marele duşman al omului. Dacă la început ne creşte şi ne învaţă, ne dă putere şi plăcere, adunându se anii, ne împinge, invariabil, către recea veşnicie. Nu rareori mi-l închipui pe Lucian Blaga îngenunchind şi implorându-l pe Cel ce toarce caierul timpului, cu memorabila-i frază: „Ştiu că unde nu e moarte nu e şi iubire, şi totuşi, te rog, Doamne, opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”.
Timpul nu are răbdare. Dacă nu eşti în stare să hotărăşti singur în ceea ce te priveşte, el îţi va sări imediat în ajutor şi „le va rezolva pe toate”, favorabil sau nu ţie. Şi asemenea dileme, obstacole, apar permanent. Este adevărat că doar câteva sunt cele care-ţi vor marca întreaga viaţă (căsătoria, alegerea profesiei). Dacă alegerea partenerului de viaţă este mai mult un „loz în plic”, cea a meseriei impune luarea în considerare a proverbului a vrea înseamnă a putea. Altfel spus, te îndrepţi spre ceea ce te atrage, ai har şi putere de muncă, fiindcă doar atunci meseria devine „brăţară de aur”.
Pe mine, timpul cel necruţător m-a pus în faţa unei mari răspunderi după bacalaureat. Rezultatele şcolare mă îndreptăţeau să las coarnele plugului şi să optez pentru continuarea studiilor. Contrar aşteptărilor (eram tare la matematici), mi-am îndreptat paşii spre medicină.
Neliniştit, dar cu speranţe în suflet, cu trei săptămâni înainte de examen, am plecat la Timişoara, să mă acomodez cu „terenul de joc”. Cu un geamantan mai greu decât mine şi ajutat de tatăl meu, am coborât pentru prima dată în Gara de Nord a marelui oraş, moment semnificând oarecum intrarea mea în civilizaţie. Luaţi de valul de călători, am ajuns la lumină. Zgomotul de fond al oraşului, format din decibelii claxoanelor, tramvaielor, maşinilor ambalate, ba chiar şi al fluierului agentului, ne făcea să ne înţelegem mai mult prin semne. La fiecare traversare ne uitam în jur de zece ori ca să trecem o singură dată, şi atunci mai mult în fugă, şi nesiguri că o să ajungem teferi pe partea cealaltă.
Ajunşi la destinaţie obosiţi, transpiraţi, flămânzi, dar întregi, după câteva sfaturi paterne, am rămas singur. În primele nopţi somnul nu s-a prea lipit de mine. Importanţa examenului ce urma mă ţinea într-o tensiune crescândă, mobilizându- mi energiile cele mai ascunse, mai ales că din deviza mea, „acum sau niciodată”, nu luam în considerare decât prima parte.
Ziua cea mai fierbinte a sosit. În faţa Institutului de Medicină lume multă, de toate culorile şi vârstele, iar ei, aproximativ 800 concurenţi, erau susţinuţi de o galerie ce însuma de două trei ori numărul lor. Eu, singur şi neliniştit, stam undeva retras şi îi urmăream. Nu-mi părea rău că nu era cineva să tremure lângă mine. Era destul să ştiu că mama şi tata, în acele momente, strângeau mai tare în mână furca şi grebla, spunându-şi din când în când: „Nu cred că o să ne facă de ruşine”. Proba scrisă a ţinut trei zile. Mulţumit de cât am ştiut, am pus o ilustrată pentru cei de acasă, scriindu-le că totul este bine şi că am mari speranţe să fiu admis la proba orală. Nu plec bine de lângă cutia poştală şi îmi vine în gând faptul că am inversat unul din cele şase subiecte de la chimie. În câteva secunde am suferit o transformare de necrezut. Din vesel, zglobiu şi plin de speranţă, devin un om necăjit, fără vlagă, cu picioarele târându-le după mine. Cu greu ajung la domiciliul ocazional şi mă aşez pe pat. Dus pe gânduri, fixez tavanul şi privesc cu ciudă la muştele ce se zbenguiau fără grijă, nepăsându-le de suferinţa mea. După vreo două ore, îmi vine ideea să mă uit în carte, să văd ce am greşit. De la agonie la extaz nu a fost decât un salt, de era să sparg becul ce atârna deasupra mea. Nu am inversat subiectul, ba l-am scris perfect. Uraaa!
Rezultatele de la proba scrisă s-au afişat după o săptămână şi eram între primii treizeci; calculele ce le-am făcut atunci îmi spuneau că dacă toţi ceilalţi ar lua nota zece, eu ar trebui să iau şapte ca să trec. Aşa că, atunci când profesorul de la oral mi-a arătat nota, ştiam că voi fi medic.
Vacanţa a fost una a reveriilor. Visam cu ochii deschişi şi mă vedeam mare doctor ce salvează mii de oameni suferinzi, înconjurat numai de asistente tinere şi frumoase, respectat de toată lumea. Idolul nu-l aveam departe. Era la Bozovici, în persoana marelui chirurg dr. Olariu Iosif. Timpul a fost cel care m-a adus cu picioarele pe pământ. Cu o săptămână înainte de începerea şcolii, merg la Timişoara, să văd unde voi fi cazat. La întoarcere, în tren, fac cunoştinţă cu un coleg de an, reşiţean, care, la un moment dat, mă întreabă: „Ţi-ai făcut halat alb?” „Nu”. „Nici bonetă?” „Nu”. „Papilian ţi-ai luat?” „Dar cine-i ăsta?”, fac eu tot mai mirat. „Autorul unei cărţi de anatomie tipărită prin 1945, o raritate scumpă şi necesară”. Şi uite aşa, mă trezii puţin la realitate, transmiţându-mi o oareşicare îngrijorare. Alţi bani, altă distracţie, ce să mai vorbim!
Acomodarea cu noul regim de viaţă nu a fost uşoară. În cameră locuiam şapte persoane, fiecare cu obiceiurile şi năravurile sale. Odată cu destinderea, au început să apară şi primele porecle: Sucă, Taşcă, Americanu (acesta avea o verişoară în SUA), Berică, Litruţă, Halbău, Deţu (după recipientul pe care îl folosea mai des), Dodoloţu (Dodo) – unul mic şi gras… Am făcut cunoştinţă cu amfiteatrele şi laboratoarele. Lecţiile de anatomie erau cele mai aşteptate. Am început cu studiul oaselor. Căram în plase femururi, cranii, humurusuri sau coxaluri, de se luau câinii după noi. La sfârşit avea loc vestitul colocviu de osteologie, când trebuia să ştii toate amprentele, şanţurile, orificiile oaselor. Până nu trecea toată lumea de el, nu se desfăşura „Balul bobocilor”, prima ieşire a noastră în lume. Cadavrele îmbibate de formol ne întorceau nasul pe dos şi lăcrimam de parcă treceam ceapa prin răzătoare. Pe mine m a afectat mai puţin, fiindcă posedam o deviaţie de sept, de când am căzut cu bicicleta şi m am sprijinit în nas. Au apărut primele leşinuri în rândul gingaşelor noastre colege.
Odată cu sosirea iernii, îşi face prezenţa şi prima sesiune de examene. În decurs de trei săptămâni nu ştiam decât de învăţat, mâncat, culcat. Primul examen l am dat la biofizică cu o profesoară elegantă, dar şi dată naibii. Cum vedea o studentă mai frumoasă, o şi trântea la examen. În schimb, la biologie fetele erau cele preferate. Profesorul Benedict Menkes, academician, dădea note maxime colegelor dacă purtau fustă scurtă. Chiar circula o anecdotă pe seama lui. La cei 70 de ani, mergând prin institut întâlneşte două tinere ce purtau mini şi urcau scările. Se opreşte, le urmăreşte cu privirea zâmbind pofticios, pentru ca, după ce i dispar din raza vizuală, să oprească un student şi să l întrebe: „Colega, nu ştii, urcam sau coboram?”. De, ale bătrâneţii valuri…
Terminând cu bine sesiunea, am trecut treptat şi la cele lumeşti. Mai un film sau un spectacol, ba chiar şi câte o seară la crama de la Bastion, cu nelipsitul Florentin Iosif. Unul din colegii de cameră, ardelean, avea o voce minunată. Nu ştia cântece bănăţene şi cu drag i am transmis câteva. Cu doina Bună dimineaţa, nană a făcut carieră, cucerind locul I la Festivalul „Mărţişorul studenţesc”, devenind apoi solist vocal al ansamblului „Doina Timişului”; el a fost cel care, în anul următor, m a prezentat coregrafului formaţiei, eu devenind, la rândul meu, dansator.
Primul an universitar l am încheiat integralist, asigurându mi o vacanţă liniştită. Satul devine vesel, mai plin de viaţă, odată cu reîntoarcerea fiilor dragi. Ne regrupăm pe vechile formaţii şi o pornim la scăldat ori pe terenul de fotbal, dar mai ales ne ajutăm părinţii la muncile câmpului. Cele mai plăcute momente le petreceam la fâneţele din „Tâlvă” sau „Baba”, unde, alături de prietenul meu nedespărţit, Viorel Râncu, student la teologie, ne luam la întrecere cu alţi cosaşi. Apa rece de izvor ne domolea setea, ne revigora. Nu scăpam niciodată de glumele ortacilor. Cel mai adesea ne ironizau spunându ne: „Dacă ne îmbolnăvim, avem doctorul lângă noi, iar, când nu mai facem faţă, trecem pe mâna popii”.
Totuşi medicina nu am lăsat o deoparte. După ce am făcut practică la Spitalul din Bozovici, mi am cumpărat o seringă şi am trecut la treabă în sat. Aici, primul pacient a fost moş Ion Cuzma, un vecin ce avea astm bronşic şi îi făceam miofilin în venă.
Vacanţa mi a adus, pe lângă relaxarea psihică, şi reîncărcarea bateriilor pentru noul an, mai ales că, odată cu primii pacienţi, am observat încrederea şi speranţa din ochii lor, fapt pentru care nu i puteam dezamăgi. Deci, hai la muncă n anul doi, cu forţe noi!

Fragment di romanul Cum am devenit medic, ediția a II-a, Iosif Badescu, Ed. Excelsior Art, 2015

Anunțuri

Un comentariu la “FILE DE JURNAL (VII)

  1. Timpul este în mod fundamental ILUZIE…Psihologic el nu există cu adevărat pentru noi..deoarece noi suntem eterni. Faptul că ne agățăm de el ca înecatul de pai, demonstrează cât de limitați suntem…PREZENTUL este atemporal, este etern, dar manifestarea luminii într-o infinitate de forme, așa zis materiale, ne face să credem în schimbare, atunci când este vorba de TRANSFORMARE. Subiectul merită o tratare de sine laborioasă.

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s