Evadare spre nicăieri / Ella


linistea2
Cazul Ella Bălteanu a luat sfârşit, asemeni unei mari pasiuni. Nu mai sunt convinsă că doresc abordarea acestui subiect. Va trebui să caut altceva.
Am mai avut o astfel de tentativă, acum câteva luni, la tribunal, în sala de judecată; m-am dezmeticit brusc dintr-un vis, m-am trezit. Apoi am visat că trăiam alături de Bălteni, în curtea lor, într o casă mare, asemănătoare cetăţilor vechi şi lugubre, atât de reci încât primăvara învingea cu greu ţurţurii de gheaţă ce se formau chiar şi sub ferestre. Acum mă aflu în faţa calculatorului. Ella, tatăl ei, casa de vânătoare, locul unde adolescentei i-a fost batjocorit trupul şi ucis sufletul, sătenii, buni în fond, dar incapabili să perceapă dimensiunile dramei consumate şi, care astfel, în inconştienţa lor, s-au întors împotriva victimei. Ella Bălteanu, vreau sau nu să recunosc, a devenit asociatul meu, aşa cum devin toate personajele mele: ea are nevoie de mine pentru a exista şi în alt mod decât fizic, eu am nevoie de ea pentru a-mi motiva evadarea din cotidian, din mine însămi, atunci când nu mai vreau, sau nu mai pot, să-mi resimt fiinţa. Eu mă situez pe poziţia de furnizor al unui produs brut, a cărui materie primă mi-a fost dată necondiţionat, urmând să o revând în beneficiul amândurora: al Ellei şi al meu. Această poziţie mă avantajează doar în cazul că recunosc adevărul: nu ştiu ce să fac nici cu existenţa mea, darămite să gestionez problemele altcuiva. Odată recunoscută această neputinţă, s-ar putea să-mi fie eliberate câteva din abilităţile native, să mă mobilizez. Până atunci, ştiu doar că rolul Ellei este de a reprezenta o lume a ei. Ea este însă privilegiată: stă în faţa mea, după ce a pus stăpânire pe o parte din timpul şi din viaţa mea, obligându-mă să trec prin toate evenimentele trăite de ea, reuşind să mă pună într-o reală încurcătură: exist încă prin mine însămi, sau am început să mă mişc, să gândesc în spiritul Ellei? Da. Constat că toate gesturile mele, toate gândurile mele îşi au sensul în afară, în faţa mea, în ea; nu-mi mai vedeam degetele ce activau literele pe tastatură, nu am dorinţa de a reciti frazele scrise, în schimb, dincolo de ecran, o văd pe Ella care îmi devenise stăpână, consolidându- şi rolul prin prelungirea existenţei personalităţii ei în ansamblul vieţii mele.
Oare nu era periculos acest mod de a amesteca, de a transfera responsabilităţi şi culpe?
Ce ar trebui să fac în continuare?
Să stabilesc priorităţi, să rămân activă, mai ales prin dorinţa de a înţelege toate câte s-au întâmplat, să separ problemele, să pregătesc osatura, să aleg exact timpul şi locul cele mai potrivite ca toate acestea să devină acţiune.
Ştiu ce ar trebui să fac: să rămân, cât mai mult posibil, pe loc, să adopt nemişcarea, să nu mă dezlipesc de scaun, să fac tot ce pot pentru a mă simţi în largul meu, în universul lumii pe care vreau să o construiesc, să o prospectez, să o reaşez.
Nu mi pot controla eficient mişcările, aşa că ridic umerii într-o scuturare uşoară.
Am senzaţia că toate cele ce se aflau în apropiere intraseră în dezacord unele cu altele, dar şi cu mine.
Mă întorc la lucru.
El, lucrul, care aşteaptă, s-a şi situat în stare de alarmă, vine spre mine, se infiltrează în mine, mă copleşeşte, mă asediază. Nu am de ce să mă tem: acel lucru îmi va aduce, pe perioada travaliului, dar şi în final, eliberarea, detaşarea şi, nu în ultimul rând, sper, satisfacţia muncii împlinite. Toate se vor reîntoarce asupra mea, răsplătindu-mă.
Gândul pozitiv mă fascinează. Sunt din nou pregătită să mă bucur de faptul că exist într-un mod plăcut, deloc grăbit.
Îmi privesc mâna cu degetele desfăcute spre spate, seamănă cu un evantai, gata să- mi slujească drept unealtă, să mă mobilizeze.
Intru în panică şi las mâinile să cadă pe marginea biroului. Nu mă simt bine.
Dacă aş putea să gândul prea sever controlat.
Ceea ce mi trece prin minte este ceva înspăimântător: cum adică să nu mai gândesc? O fi el, gândul, cel mai abstract şi fad lucru, dar prezenţa lui, încăpăţânarea de a nu mă părăsi, îmi certifică existenţa şi mă provoacă, mă antrenează să descopăr în lăuntrul lui cuvinte, frânturi de fraze neterminate.
În acest moment, gândul ce mă domină are un gust ciudat, revine mereu şi mereu, capătă o oarecare coerenţă: trebuie să mă hotărăsc pentru un în… Este imposi… De ce drumul spre… Abuz… Mort…
Da, unul dintre personajele mele a murit, eu însă trăiesc şi am de finalizat un lucru; totul merge înainte şi nu se sfârşeşte niciodată.
E bine? E rău?
E rău doar fiindcă mă simt răspunzătoare şi pentru acel lucru la care am devenit complice.
Concluzia: e rău să mă las antrenată în rumegarea deciziilor, în amânarea facerii primului pas, e bine că am conştiinţa responsabilităţii, credinţa că voi finaliza lucrul început, iar toate astea atestă existenţa mea.
Acest sentiment mi se înfăţişează ca un drum şerpuitor şi mi face plăcere să-l desfăşor, lent, lăsându-mi timp să-i savurez gustul, să-mi bucur simţurile cu mirosul lui.
Încercare reuşită; mi se pare că mi s-a umplut fiinţa cu doruri şi cu dorinţa de a înainta.
Aşa reîncepe totul: cuvinte neterminate ce aşteaptă să fie ordonate în fraze.
Nu se va termina niciodată.
Şi e bine că se întâmplă aşa.
Mă simt, însă, neîmplinită. Pe colţul biroului, se află topul de hârtie de scris.
Sunt tentată să întind mâna şi să mi-l apropii, ştiu că nu mi este necesar în aceste clipe. Util îmi era doar reportofonul; el păstrează gândurile, cuvintele Ellei, judecarea faptelor de către săteni, dezbaterea în faţa instanţei şi, în final, opinia mea.
De ce să nu – deschid? Cu siguranţă că va aduce o schimbare.
Trag sertarul biroului. Mişcarea precipitată mă face să-mi prind vârful degetelor între sertar şi marginea mesei.
Lovitura lasă urme: o unghie ruptă. Durerea era prezentă într-un mod special, mă făcea să plutesc printr-o ceaţă ce acţiona asupra simţurilor mele ca un drog. Efectul era pe măsură: durerea murea încet, lăsând locul unei plăceri ciudate, antrenându-mă complet şi necondiţionat în gestionarea celei din urmă.
Da. S-a produs o schimbare.
Eram cum nu se poate de încântată.
Uit banalul accident şi deschid reportofonul. În primele secunde aud doar un fâşâit mecanic. O pauză cum nu se putea mai potrivită; un excelent exerciţiu de abandon, de renunţare la prezentul meu, un preludiu sublim al luptei în care m- am angajat. Simt nevoia să opresc derularea benzii şi să apăs pe butonul de înregistrare: „În ziua asta am renunţat să povestesc viaţa Ellei cu rigoarea unui scenariu de film; voi scrie un roman.” Opresc înregistrarea. La timp. Peste liniştea din încăpere se revarsă vocea tărăgănată, cu un accent sesizabil, a Ellei. (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 1999

Anunțuri

3 comentarii la “Evadare spre nicăieri / Ella

  1. Voi face referire la această afirmație… eu am nevoie de ea pentru a-mi motiva evadarea din cotidian, din mine însămi, atunci când nu mai vreau, sau nu mai pot, să-mi resimt fiinţa…
    În clipa cand ai luat cunoștință cu FIINȚA, cu TINE, cu SINELE…nimic și nimeni nu te mai poate tulbura…ȘTII cine EȘTI. și nu ești nimic din cele cu care te identifici acum.

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc.
      Să fie vorba despre „mintea conștientă”?
      Și iar ne întoarcem la „doar prezentul contează”.
      Eu, trăind, probabil, în prezent, în momentul scrierii acelui episod, am simțit nevoia să intru într-un dialog cu mine însămi; puneam întrebări, căutam răspunsuri. De ce? Poate pentru că mă temeam să nu pierd legătura cu mine…

      Apreciat de 1 persoană

      • Una este să pierzi cunoașterea DESPRE tine și altceva este să STII cine și ce ești. Noi credem că suntem într-un anumit fel, credință alcătuită dintr-un puzzle, din fragmente ale modului cum ne percep alții, de cum am fost educați să gandim despre noi, de percepții ce țin de lucruri străine de ceea ce SUNTEM cu adevărat. Conștința actuală este eu-ul de împrumut, este circumstanțială, nu este vorba de EU-ul nostru veritabil, de SINELE nostru, este o conștiință a periferiei, o reflecxie a ceea ce CREDEM că suntem. Cand stabilim legătura cu SINELE, aceasta nu este o simplă legătură, o referință…este TOTUL, este vorba de o altă persoană, este vorba de un INDIVID, adică indivizibil, gata cu fragmentările, cu temerile.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s