A fost Pascal îndrăgostit? / 5 /


scriitori_indragostiti
Va fi avut Pascal un rol oarecare în hotărârea luată domnişoara de Roannez de a se dedica vieţii monahale? Ca să dăm un răspuns, se cere să cântărim cu grijă datele pe care le avem la dispoziţie şi cronologia lor. În 1656, chiar în plină campanie a apariţiei Scrisorilor provinciale, a izbucnit cazul „miracolului sfântului Spin”, petrecut la Port-Royal, citadela jansenismului. : Marguerite Périer, nepoata lui Pascal, se vindecă de o boală de ochi prin atingerea unei relicve sfinte. Domnişoara de Roannez, suferind şi ea de ochi, se duce la Port-Royal  în speranţa vindecării, nu se vindecă, revine la Paris, apoi se întoarce la Port-Royal după câteva luni (în august 1656), trăieşte o criză mistică şi face jurământ de intrare în călugărie; după cum a spus mai târziu, ea ar fi rămas pa loc la Port-Royal dacă ar fi avut acolo pe cineva cunoscut. Gazier face mare caz de aceste cuvinte spre a demonstra că vocaţia domnişoarei de Roannez s-a născut în mod spontan şi, cum se întâmplă totdeauna, Charles Adam se foloseşte de aceeaşi mărturie spre a susţine, cu aceeaşi tărie, că vocaţia monahicească a domnişoarei de Roannez nu a fost câtuşi de puţin spontană.
Charles Adam spune: „…canonicul Hermant insistă cu deosebire asupra acestei afirmaţii a domnişoarei de Roannez şi repetă că ea nu cunoştea deloc Port-Royalul, nu vorbise cu nimeni acolo, din mănăstire sau din afara ei. Dar aceste cuvinte par să fi adăugate anume spre a îndepărta bănuiala că această revelaţie s-a produs ca urmare a intervenţiei vreunei persoane şi în special a lui Pascal. Însăşi insistenţa canonicului nu este ea cam suspectă şi nu pare să aibă drept scop de a îndepărta de jansenişti cea mai mică bănuială că au atras prin manevrele lor la Port-Royal o fată din înalta nobilime…? „Iar domnişoara de Roannez „se autoiluziona în această privinţă”, căci „este mult mai măgulitor pentru un biet suflet să-şi spună că cedează nu insistenţelor unor muritori, ci unei puteri supra¬naturale care o câştigă pentru religie… Cu siguranţă că aşa gândea domnişoara de Roannez”. Veţi vedea că domnişoara de Roannez n-a introdus în relatarea ei propoziţia „nu cunoşteam pe nimeni la Port-Royal” decât spre a înlătura bănuielile şi fi¬indcă simţea că ea fusese atrasă acolo de cineva care avea ace¬leaşi intenţii. Este artificiul lui Cacus. Domnul Adam este convins că ea fusese zguduită de convertirea fratelui ei, de conver¬tirea lui Pascal însuşi şi că, dacă peste câteva săptămâni a fost pusă în legătură cu monseniorul Singlin,  asta s-a datorat numai lui Pascal.
Toate acestea sunt ipoteze foarte inteligente. Dar, până când vom avea şi alte informaţii, să ne menţinem în limitele fap¬telor. Domnişoara de Roannez afirmă  fără nici un motiv de a ascunde contrariul, dacă ar fi fost adevărat , că, atunci când a revenit la Port-Royal, a avut în chip spontan ideea de a se dedica vieţii monahale. Nu avem nici un motiv să nu o cre¬dem. Şi eu zic că ea nu avea nici un motiv să fi ascuns adevă¬rul chiar dacă el era exact invers, fiindcă, în legătură cu tot ce a urmat hotărârii ei din 4 august, pentru ce priveşte întrevede¬rile avute de ea înainte de 17 august cu „câteva persoane de la Port-Royal”, ea recunoaşte fără reţinere aceste raporturi cu Port-Royal şi spune, foarte firesc, că şi-a destăinuit intenţiile „fratelui său, confesorului său de la Saint-Merry şi la câteva persoane de la Port-Royal”. Din moment ce ea relatează fără ocolişuri ceea ce s-a întâmplat câteva zile înainte de 17 august, de ce să n-o credem când spune că hotărârea ei din 4 august a fost absolut spontană? Aşa că, după părerea mea, convertirea domnişoarei de Roannez nu a fost determinată de nici o inter-venţie din afară.
Începând cu data de 17 august 1656, într-adevăr, situaţia se schimbă şi se produce o intervenţie foarte energică din partea unui străin, e vorba de Pascal. De la 4 august până la 17 august, domnişoara de Roannez avusese întrevederi cu monseniorul Singlin care o sfătuise „să-şi verifice cu atenţie conştiinţa înainte de a întreprinde ceva şi să obţină consimţământul Doamnei, mama sa, şi al Domnului, fratelui său.” Fratele ei nu s-a arătat favorabil planurilor acestea şi, spre a o „distra”  limbajul pascalian se potriveşte aici  o trimise într-o scurtă călă¬torie în Poitou, unde familia Roannez avea proprietăţi. Se afla aici de puţin timp când începe corespondenţa ei cu Pascal.
Charles Adam a reeditat această corespondenţă încercând a-i restabili cronologia cea mai probabilă; astfel încât ordinea în care el o prezintă este cu totul alta decât cea folosită înaintea lui. În asta constă marele merit al muncii lui. Această ordine a fost imediat adoptată, pe bună dreptate, de domnul Brunschvicg în excelenta lui ediţie din 1897.
În scrisorile sale, Pascal este un apostol imperios ca un sectant şi practică energic un compelle intrare . Reţineţi că el era în această perioadă (septembrie 1656-decembrie 1656) în plină efervescenţă, în acea înflăcărată combustie spirituală a plămădirii Provincialelor. În nici un moment al existenţei sale el nu a fost cu mai multă tărie stăpânit de convingerile sale. Ceea ce explică tonul violent şi de mare efect al unor asemenea pasaje. ,,«Când veţi vedea ticăloşia în locul unde ea nu trebuie să se afle, atunci fiecare să o ia la fugă fără să se mai întoarcă în casa lui ca să se mai apuce de ceva» (Marcu). Mi se pare că aici el prezice perfect vremurile noastre, în care corupţia morală se întâlneşte în casele sfinte şi în cărţile teologilor şi ale feţelor bisericeşti, în care nu ar trebui să se afle. Trebuie să plecăm din lume şi vai acelor femei care, însărcinate sau cu copii mici, legate deci de lume, nu pot pleca de aici! Vorbele unei sfinte se potrivesc exact la acest subiect: «că nu trebuie să te mai în-trebi dacă ai chemare pentru a părăsi lumea, ci doar dacă acest război (între poftele lumeşti şi starea de graţie  E. F.), în¬trebarea dacă ai chemare să părăseşti o casă bântuită de ciumă sau cuprinsă de incendiu»”.
Sau, în alt loc: „Trebuie deci să ne hotărâm să îndurăm acest război (între poftele lumeşti şi starea de graţie E. F.), în¬treaga noastră viaţă; căci aici nu e posibilă pacea. Isus a venit să aducă sabia nu pacea (Matei)”.
Sau, în alt loc: „Văd bine că vă interesează Biserica; aveţi mari obligaţii faţă de ea. De o mie şase sute de ani ea suferă pentru voi. A venit timpul de a suferi pentru ea şi pentru noi toţi la un loc şi de a-i dărui viaţa care ne-a mai rămas…” Şi încă: „Aş vrea să spun că ea (probabil e vorba de domnişoara Roannez însăşi  E. F.) să nu uite că aceste frământări nu sunt cauzate de binele care începe să se răspândească în ea; ci de răul pe care îl mai are în sine şi pe care trebuie să-l micşoreze tot mereu; căci ea trebuie să procedeze ca un copil care este smuls de tâlhari din braţele mamei sale care nu vrea să-l aban¬doneze; căci acesta nu trebuie să o acuze de durerile ce le suferă pe mama care se agaţă de el cu dragoste, ci pe nedrepţii răpitori.”
Dar în scrisorile adresate de Pascal domnişoarei de Roannez nu întâlnim numai vehemenţă sacerdotală ci şi vorbă blândă şi graţie senină şi delicată. Iată un pasaj care, depăşind tonul pur religios, se ridică la o înălţime filozofică reală, fermecător prin „spiritul de subtilitate” pe care se întemeiază şi prin elocvenţa sa în „ordinea inimii”: „Trecutul nu trebuie să ne fie deloc o piedică, fiindcă nu avem altă cale decât să regretăm greşelile ce le-am comis; iar viitorul trebuie să ne preocupe şi mai puţin fiindcă pentru noi el nu există deloc şi fiindcă poate nu-l vom apuca. Prezentul este singurul timp care ne aparţine şi pe care se cuvine să-l folosim după credinţă. Aici gândurile noastre tre¬buie cu deosebire cântărite. Totuşi oamenii sunt aşa de agitaţi, că nu se gândesc aproape niciodată la viaţa prezentă şi la clipa pe care o trăiesc, ci la cea care va urma. În aşa fel încât sunt mereu în stare să trăiască în viitor dar niciodată în prezent. Stăpânul nostru n-a vrut ca puterea noastră de prevedere să se întindă mai departe de ziua în care ne aflăm. Trebuie să res¬pectăm aceste limite, pentru mântuirea şi pentru împăcarea noastră. Căci preceptele creştine sunt cu adevărat cele mai pline de mângâiere…”
O altă pagină, despre bucuria amestecată cu tristeţe, dar o tristeţe care conţine şi ea multă dulceaţă, specifice vieţii reli¬gioase, mi se pare că reprezintă perfect acea „cale de mijloc” pe care dl. J. Calvet apreciază că Bossuet a urmat-o întotdea¬una iar Pascal, mereu cuprins de febră plină de nelinişte, n-ar fi cunoscut-o deloc. Iat-o:
„Sfântul Pavel a spus că cei care vor păşi pe calea cea dreaptă vor întâlni nenumărate chinuri şi frământări. Asta tre¬buie să-i mângâie pe cei care le simt, fiindcă, fiind înştiinţaţi că drumul ceresc pe care îl caută e înţesat de ele, ei trebuie să se bucure că întâlnesc aceste semne că se află pe drumul cel bun. Dar acele chinuri nu sunt lipsite de plăcere şi nu sunt niciodată învinse decât prin plăcere. Căci, la fel cum acei care părăsesc pe Dumnezeu spre a se întoarce în lume nu o fac decât fiindcă află mai multă mulţumire în plăcerile pământeşti decât în cele cereşti, şi acest farmec irezistibil îi învăluie şi făcându-i să se căiască de alegerea lor dintâi îi preface în „penitenţi ai Diavolului”, după vorba lui Tertulian, la fel ceilalţi nu ar părăsi niciodată plăcerile lumii spre a îmbrăţişa crucea dacă nu ar afla mai multă mulţumire în desconsiderare, în sărăcie, în goliciune şi în a fi refuzaţi de lume decât în deliciile păcatului. Şi astfel, cum spune Tertulian, nu trebuie crezut că viaţa creştinilor este viaţă de întristare. Omul nu părăseşte plăcerile decât pentru altele mai măreţe. Rugaţi-vă mereu, spune apostolul Pavel, adu¬ceţi mulţumire mereu, bucuraţi-vă mereu. Este bucuria de a fi întâlnit divinitatea (. . .) Preafericiţii au această bucurie fără urmă de tristeţe; ceilalţi au tristeţea lor fără această bucurie şi creştinii cunosc această bucurie amestecată cu tristeţea de a fi urmat şi alte plăceri şi de teama de a o pierde din cauza atracţiei acestor alte plăceri care ne ispitesc fără încetare. Şi astfel noi trebuie să ne ostenim fără răgaz să ne păstrăm această bucurie care ne temperează teama şi să păstrăm această teamă care temperează bucuria noastră şi după cum te simţi mai tare înclinat spre una să te apleci spre cealaltă ca să rămâi drept în picioare.”
Când recitesc aceste scrisori către domnişoara de Roannez reduse, prin grija familiei indiscrete, la fragmente foarte scurte, regret enorm tot ceea ce s-a răpit astfel cunoaşterii noastre şi totuşi îmi spun că, aşa cum sunt, ele trebuie aşezate printre cele mai frumoase „scrisori de îndrumare spirituală” din secolul al XVII-lea.
Dar elocvenţa îşi cere drepturile ei şi, după ce mi-am spus părerea asupra scrisorilor adresate de Pascal domnişoarei de Roannez, nu rezist plăcerii de a cita pe aceea a lui Charles Adam şi de a transcrie concluziile sale care sunt cea mai stră¬lucită şi mai frumoasă pagină anticlericală care a fost scrisă de la 1857 încoace. Ce păcat că nu am autoritatea necesară spre a o conduce, citind-o, direct în eternitate! Iat-o.
„Aceste lucruri se petreceau cu nu mai mult de două secole în urmă şi abia dacă le mai putem înţelege, într-atât ele par deja departe de noi. Şi nu ne putem împiedica să ne între¬băm, citindu-le, dacă nu a însemnat un ghinion pentru domni¬şoara de Roannez de a-i fi întâlnit pe Pascal şi pe Singlin şi pe Arnauld;  un ghinion, de asemenea, că a întâlnit într-o zi în drumul ei o capelă în care se afla o relicvă al cărei miracol de căpătâi nu era de a vindeca bolile de ochi, ci de a atrage şi de a fascina suflete spre a le arunca în mănăstire; un ghinion, mai ales, că, odată intrată acolo, ea a fost forţată să iasă împo¬vărată de regrete întreţinute cu grijă de mâini pioase care nu i-au lăsat o clipă de răgaz? Dar mai ales domnişoara de Roan¬nez a fost o tristă victimă a războiului crâncen care se ducea atunci între două partide religioase de o egală intoleranţă (cuvântul datează din acele vremuri, şi Port-Royal l-a inventat, cum i-o reproşează un iezuit, părintele Bouhours, în numele purităţii limbii), unii neputând suferi ca această soră de duce şi pair să aparţină janseniştilor, iar aceştia neputând accepta să se spună că ea le-a fost răpită de influenţa iezuiţilor, urmărind-o cu insistenţele lor obositoare în lumea în care revenise, pretin¬zând să o păstreze oricum şi nereuşind decât să întârzie cu zece ani măritişul ei, devenit aproape inevitabil, dar care, la vârsta pe care o avea deja, trebuia să-i fie funest; şi chiar atunci continuând să o tulbure prin remuşcările zadarnice răscolite de amintirea trecutului şi o nesiguranţă la fel de inutilă faţă de ce îi rezervă viitorul. Sau mai degrabă a fost victima acestei exal¬tări religioase care, sub numele de jansenism, bântuie în acel timp ca o gravă maladie sufletească, o victimă a acestui misti¬cism care îi împingea pe unii să nu mai vadă pe pământ şi în întreaga lume decât blestemul lui Dumnezeu, iar în căsătorie şi în familie, lucruri atât de naturale, de legitime şi de sfinte, nu¬mai capcane ale Spiritului Răului, şi care, împinsă până la pa¬roxism, devenea un adevărat delir; căci, dacă ea aducea oare¬care mângâiere, poate, mizeriilor vieţii prezente (după ce, în prealabil le zugrăvea în culorile cele mai sumbre atribuindu-le mereu cauze supranaturale) cu siguranţă, prin vederea înceţo¬şată şi groaza pe care le inspirau faţă de viaţa de dincolo, ea nu putea să nu ofilească şi să nu otrăvească toate bucuriile noastre.”

din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, Emile Faguet, traducerea Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

Anunțuri

Un comentariu la “A fost Pascal îndrăgostit? / 5 /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s