Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul V


CAZUL COP 1

Fratii Feneşan semănau între ei, fiindcă aveau părul întunecat, ochii de antracit şi pielea obrazului albă şi mată. În rest, fiecare crescuse aşa cum apucase şi acuma, în plină maturitate, unii erau subţiri ca o surcea, alţii, rotofei precum un purcel mangaliţa.
Dintre ei, cel mai frumos fusese dintotdeauna – şi aşa rămăsese şi astăzi – Grigore, cel mai mare, un fel de tată pentru ceilalţi, ajuns „bine” şi trăgând după el, în sus pe scara socială, pe toţi fraţii. Era respectat, iubit şi, poate, un pic temut; spre el se întorceau, cu toate proble­mele şi necazurile, fraţii şi surorile sale împreună cu familiile lor.
Vasile, al doilea la rând în familie, terminase mai întâi o şcoală tehnică de îmbunătăţiri funciare şi acum era inginer zootehnist. Trăia la ţară şi o ducea bine fiindcă ajunsese – ajutat de poziţia lui Grigore – la unul dintre cele mai bune şi mai bogate C. A. P uri din zonă. Îşi vizita fratele de câte ori avea ocazia, stăteau de vorbă şi se sfătuiau. Nu venea niciodată cu mâna goală. Soţia lui, învăţătoare în comună, ştia cât de mult contribuise Grigore la crearea unei situaţii pentru ei şi avea grijă să pregătească întotdeauna ceva bun, o prăjitură sau o mâncare pe care cu siguranţă nu o puteai găsi în casa unui celibatar.
Când Vasile a sunat Ia uşă, Grigore tocmai ieşise de sub duş; fusese plecat în misiune şi se întorsese cu senzaţia aceea neplăcută pe care ţi o dau călătoriile, vara, de a fi murdar şi pe dinlăuntru şi pe dinafară.
Proaspăt şi spălat, 1 a poftit pe Vasile în bucătărie, unde domnea o curăţenie perfectă; aici nu gătea niciodată nimeni iar femeia, care venea o dată pe săptămână să îi facă ordine în apartament, nu prea avea ce rândui aşa că, pentru a şi justifica orele, lustruia totul ca la farmacie.
În bucătăria cu ferestrele îndreptate spre nord, lumina avea o tentă de un gri liniştit, odihnitoare şi chiar răcoroasă în aceste după amieze de vară.
Grigore scoase pe o farfurie plată tot felul de mâncăruri „uscate” pe care le avea în frigider: salam de Sibiu şi de Salonta, caşcaval, brânză telemea, căută untiera, în care mai rămăsese bucata de unt dinainte de plecarea sa în delegaţie, dar nu găsi nimic proaspăt, roşii sau ardei.
– Am adus eu, zise Vasile, avem anul acesta nişte roşii grozave, mari şi dulci; am căpătat seminţe din Ungaria şi am început să cultivăm soiul „inimă de bou”, ai mai văzut aşa ceva?
Grigore nu mai văzuse. Erau uriaşe, de un roşu închis şi de forma unei inimi.
– Ce i pe la voi? se interesă Grigore, după ce se instalaseră la masă să mănânce amândoi cu plăcere, şi de foame dar şi pentru faptul că îl împărtăşeau acest prânz ca pe o amintire din copilărie.
– Ce să fie? Nevastă mea, cu şcoala, fetele, cu şcoala lor… eu pe câmp, ziua şi noaptea.
– Cum staţi cu recolta?
– Am sta bine dar ştii, niciodată nu i destul. Dacă nu i plătim pe oameni ca lumea, nu putem face lucrurile aşa cum trebuie. Noroc de cultura mare, acolo ne descurcăm cu maşinile… Anul acesta se pare că vom putea să dăm o parte mai mare colectiviştilor, poate că vor ajunge şefii să înţeleagă că fără oameni nu se poate face agricultură fină, cea aducătoare de profit.
– Te referi la legume?
– La legume, la fructe, la tot ceea ce merge la export. Anul acesta am ieşit foarte bine cu producţia la solarii.
Grigore mânca repede, mestecând cu dinţii lui puternici şi sănătoşi, atât de albi încât îi luminau întreaga faţă atunci când râdea.
– Pe tine nu te întreb cum merge, zise Vasile, ştiu că totul este secret. N ai fost înaintat în grad?
Grigore surâse. Aceasta era întrebarea obişnuită din partea familiei. La ei se avansa încet, aprobările erau date de la cel mai înalt nivel şi şefii îi sprijineau numai pe cei pe care îi considerau devotaţi lor personal. Trăind într o lume în care neîncrederea era legea de bază, toţi erau suspicioşi şi, drept urmare, se formau adevărate filiere, de jos până sus, pe toate treptele de grad şi de funcţie, în care unii îi trăgeau pe alţii spre vârf, aşa cum înaintau ei înşişi. Apartenenţa clară la o anumită „filieră” avea dezavantajul că, dacă, dintr un motiv oarecare, cădea şeful, aveau de suferit toţi acoliţii săi. Dacă încercai să fii cât de cât independent, exista riscul să rămâi mereu pe o funcţie minoră. Grigore nu discuta despre asemenea probleme cu cei din fa­milia sa, dar Vasile, cu care petrecuse mulţi ani de tinereţe, îl înţelegea cel mai bine, fiindcă îi fusese alături în multe clipe de zbucium sau atunci când alunecase în mlaştina rău mirositoare a anumitor amintiri.
– N am fost avansat, murmură Grigore, tu eşti singurul care mai ştii câte ceva despre felul în care se comportă şefii mei. Să nu vorbim despre acestea…
Grigore se ridică şi porni aparatul de radio. Sunetul muzicii făcea imposibilă o ascultare a convorbirii lor.
– Ce face mama? Am înţeles că ai fost pe la ea.
– Mama este tot cum o ştii, slabă şi iute ca un fus. Sora noastră Letiţia munceşte mult, păcat că bărbatul ei cam bea. În rest, le ar merge bine, dar când se îmbată… îl apucă gelozia şi devine rău. L am mai mustrat eu, dar degeaba. Norocul lor este că nu se întâmplă prea des…
Grigore retrăi ca într o străfulgerare noaptea aceea în care fusese omorât tatăl său, tăria mamei care îl ajutase mai întâi şi mai întâi pe el, să fugă dincolo în România, anii grei de război şi apoi anii în care, angajat la Securitate, dusese o viaţă dură, nu o dată pe muchia dintre viaţă şi moarte.
– Mama este necăjită că tot, de unul singur îţi duci traiul, reluă Vasile discuţia. Ea tot pe tine te ţine la cea mai mare cinste, ca şi noi de altfel, mărturisi cu sinceritate în glas Vasile, şi ar vrea să te ştie aşezat şi cu copii. De ce nu încerci să te însori? Anii trec…
– Am fost însurat o dată şi nu mers, replică amar Grigore. La noi, este complicat până şi să te însori. Tu ştii de câte aprobări am eu nevoie.
Vasile mesteca încet şi concentrat. Grigore îşi zise „nu i de mirare că se îngraşă, mănâncă de parcă asta i ar fi meseria”. Se ridică şi aduse o sticlă de vin, apă minerală şi două pahare mari. EI bea foarte rar, era capabil o noapte întreagă să învârtă un pahar în mână dând impresia că tot gustă din el, deşi în realitate tot turna la apă… Aşa fusese educat şi şcoala aspră de care avusese parte în tinereţe îi făcuse bine.
Cu intuiţia celor care se iubesc şi se înţeleg, fratele Vasile zise:
– Ai tu pe cineva, nu i aşa, dar nu îi corespunde dosarul! Grigore ridică o sprânceană, o tresărire ce apărea pe fruntea lui când era foarte concentrat, în faţa ochilor minţii îi apăru în acea clipă chipul atât de drag al Rodicăi. Simţi cum îl răscoleşte un dor profund. O dorea şi abia aştepta să o întâlnească. Nu putea vorbi cu nimeni despre acea parte a sufletului său. Rodica ocupa un loc deosebit pe care el nu putea să îl dezvăluie nimănui. Avu deodată o senzaţie de irealitate. Parcă ar fi fost undeva deasupra şi ar fi descoperit doi bărbaţi care discutau la masa din bucătăria lui. Rodica nu era pentru Grigore nici amantă, nici prietenă, ci era o parte din el însuşi. Ea nu bănuia acest lucru, i 1 ascunsese cu grijă, ca să nu devină dependent de ea. Chiar imposibilitatea relaţiei lor o făcea mai atrăgătoare. Ea era „mărul discordiei”, cu tot farmecul atât de încântător a ceea ce ţi ai dori şi nu poţi avea.
Vasile gustă vinul ca un cunoscător, îl mirosi, îl plimbă prin gură şi îi admiră culoarea.
– E de la Barţca, nu i aşa? Te mângâie pe cerul gurii când îl bei. Eu prefer Cădarca de Miniş, este un vin mai bătrânesc, mai dur şi mai tare.
Ca să se ajute între ei, salariile fiindu le mici, inginerii agronomi schimbau produsele colective din fermele pe care le conduceau cu cele din alte gospodării colective sau din !. A. S uri, unul dădea vin, altul, fructe sau legume, faină de bună calitate sau produse din carne. Lefurile lor nu erau prea mari şi munca era zi lumină, dar cu aceste completări, obţinute prin troc, o duceau omeneşte şi se descurcau mai bine decât o mare parte a populaţiei.
Vasile continuă să vorbească iar Grigore să asculte. Politică nu abordau niciodată, atât din cauza profesiunii lui Grigore, cît şi pentru că amândoi erau convinşi în sinea lor că nu merită să îţi pierzi vremea vorbind despre lucruri ce nu depind de tine. în ultima perioadă se produsese o oarecare deschidere în gândirea politică a ţării, dar oamenii erau neîncrezători şi preferau să aştepte şi să vadă cât o să ţină aşa; prea de multe ori speraseră în mai bine dar după o relaxare urma o încorsetare şi mai dură decât fusese înainte.
înainte de a pleca, Vasile îi mai zise:
– Mama îţi mulţumeşte pentru bani.
Grigore dădu din cap. îi trimitea mamei sale o mică sumă de bani, nu fiindcă în casa fratelui său nu ar fi avut tot ce îi trebuie dar prefera să o ştie cu o anumită independenţă.
Celorlalţi fraţi le era mai greu să îi trimită bani, fiindcă aveau familii de întreţinut dar pentru el suma aceea a mamei nu conta; în plus, avea o dragoste plină de stimă faţă de ea, o femeie simplă ce nu se lăsase doborâtă de nenorocirile vieţii. Oare Rodica ar fi fost capabilă să reziste într o situaţie asemănătoare? Fără să vrea, revenea mereu cu gândul la femeia vieţii lui şi acest fapt îl surprinse. Parcă înainte îi era mai puţin apropiată decât o simţea acuma.
– Când vii pe la noi?
Grigore îl luă pe după umeri pe fratele său şi răspunse:
– Când am de lucru în zonă. Stai, să le trimit nişte ciocolată fetelor. Se duse şi deschise geanta cu care tocmai sosise, şi scoase două table de ciocolată.
– Este proaspătă, tocmai am sosit de la Braşov.
După plecarea lui Vasile, Grigore o sună la telefon pe Rodica. Vocea ei subţire şi delicată, aşa cum era întreaga ei fiinţă, îi încălzi inima. O simţea emotivă şi vulnerabilă şi trezea întotdeauna în el bărbatul dornic să ofere ocrotire, în acelaşi timp, şi o dorea supusă şi ascultătoare.
Singurătatea ei era o dovadă a dragostei ce îi purta. Grigore îi oferea atâta de puţin din timpul său, în schimb, îi pretindea în schimb totul. Poate că nici nu realiza cât egoism se ascundea în dragostea lui. Singuratic din fire, nu înţelegea dorinţa altora de a se afla în mijlocul unui grup de prieteni.
Acum o anunţă că vor petrece împreună sâmbătă seara – ceea ce însemna de fapt şi toată noaptea următoare – şi credea că astfel îi oferea tot ce putea fi mai frumos. Nu bănuia că, în zilele cât fusese în misiune, braţul lung şi uscat al hazardului se întinsese asupra lor şi că o fiinţă, apărută din vraja copilăriri, va putea schimba viaţa Rodicăi şi, implicit, viaţa sa.

Din romanul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Editura Excelsior Art, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s