Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul IV / 2


CAZUL COP 1

(…) Deşi fereastra era deschisă, în cameră se simţea mirosul dulce de mobilă veche. Draperiile de la ferestre erau perfect asortate cu covorul subţire şi mătăsos, adus din Orient, probabil de la Smirna, apreciase la intrare Victoria, motivele mărunte, cu animale şi flori erau tipice acelui oraş al covoarelor, ţesute din lână fină şi lucioasă.
– Singurătatea! reluă Victoria tema discuţiei. Mă va cuprinde singurătatea când voi pleca… Ştii, am decis să plec definitiv din ţară. Îţi aminteşti de Mere Adrienne, de la călugăriţe! Era atât de frumoasă! Nu ştiu de ce a ales singurătatea relativă a unui ordin călugăresc? Nu aş fi capabilă de supunerea şi umilinţa care se cer unei călugăriţe, dar poate că anumite aspecte ale vieţii din mănăstire ar putea fi destul de atrăgătoare, continuă, ea meditativ.
Marichen intră pe cărarea amintirilor, deschisă de Victoria.
– Ne distram destul de bine la călugăriţe, nu-i aşa? Severitatea lor era de suprafaţă. Ordinea meticuloasă mi s-a părut întotdeauna plictisitoare, în schimb, aici, la liceu, după reforma învăţământului, era o libertate ciudată, cred eu că prost înţeleasă. Şi ce idioţenii ni se predau! Îţi aminteşti de „tezele lui Stalin” asupra literaturii?
Izbucniră amândouă în râs.
– Noroc că nu a ţinut prea mult.
Cele două prietene se simţeau încă un pic jenate, rupte prin anii lungi de despărţire. Săreau de la subiect la altul, în speranţa ca, prin aceste discuţii, ce aduceau la suprafaţă întâmplări neînsemnate din trecutul lor comun, să găsească posibilitatea de a-şi mărturisi preocu­pările profunde ale sufletului lor.
– Merg să mai aduc o sticlă de bere, spuse Marichen.
În lipsa ei, Victoria privi cu atenţie înjur; încerca să înţeleagă ce fel de viaţă ducea Marichen; i se părea ciudat să o ştie singură în această cameră enormă, încărcată de mobilă veche şi de amintiri, între două dulapuri de culoarea mierii, era intercalată o comodă burtoasă, cu intarsie fină şi fără bare transversale de susţinere a sertarelor. Era, cu siguranţă, foarte preţioasă şi ea gândi că fusese adusă de la ţară, din vechea lor casă, pe care ea o vizitase o singură dată, în copilărie. Două tablouri, pictate în maniera lui Seurrat, se puneau reciproc în valoare prin ambianţa lor coloristică, atât de specifică sfârşitului de veac.
– Comoda o ai de la voi de-acasă?
Marichen o examina de parcă numai acuma ar fi observat-o dar spuse cu siguranţă:
– O aveam de la bunica. Ar trebui refăcută. Are furnirul tăiat cu mâna, aceasta este garanţia faptului că a fost relizată înainte de 1840, ca şi modelul atât de vioi al intarsiilor din lemn rar. Mama îmi explica întotdeauna cum se poate recunoaşte o mobilă veche, veritabilă, de una contrafăcută. Surâse. Ca să mai câştige un ban, mama s-a ocupat în ultimii ei ani cu vânzări şi intermedieri de obiecte de artă şi de mobilier. Era la noi un fel de consignaţie ilegală. Nici nu îţi închipui ce de lume s-a perindat pe la noi, şi, mai ales, cine?!
– Mama ta a fost o femeie abilă şi isteaţă, spuse Victoria. Matilde, mama mea, o aprecia pentru felul în care şi-a condus barca vieţii prin furtunile prin care a fost obligată să treacă.
Mâncară în tăcere, elegant şi fără grabă, aşa cum fuseseră învăţate în copilărie, înainte de a servi îngheţata, Marichen reluă conversaţia cu caracter personal. Nu i se părea corect ca Victoria să nu îi povestească despre viaţa ei.
– Tu ce-ai făcut în toţi aceşti ani?
–O să încep cu sfârşitul. Vreau să plec definitiv din ţară. Legal. Din acest motiv, în ultima perioadă m-am ocupat de rezolvarea acestei probleme şi, evident, nu mi-am dorit o complicaţie în plus. Iată unul dintre motivele pentru care nu m-am căsătorit. Dar nu este singurul. După terminarea facultăţii, am stat trei ani pe un şantier. Am refuzat orice relaţie cât de cât stabilă, fiindcă voiam să scap de acolo. O căsătorie m﷓ar fi putut lipi definitiv de un asemenea şantier şi eu nu suportam lumea primitivă ce domina în acele locuri. Chiar şi unii dintre ingineri coborau spre nivelul celor cu care colaborau. Se bea mult, se trăia în colonii, se câştiga bine dar… nu era potrivit firii mele.
Victoria sorbi lung din paharul cu bere apoi continuă.
– Am avut o singură prietenie frumoasă, dar fără viitor. Aceasta s-a întâmplat în perioada când am lucrat la un institut de proiectări. M-am „încurcat” cu un bărbat căsătorit. Nu vreau să spun că a fost o prostie dar, cu siguranţă, ar fi fost o greşeală dacă nu o rupeam la timp. Ca să termin cu el, am venit la Arad. M-a ajutat mult prezenţa familiei mele. Ciudat, dar mama nu a insistat niciodată, aşa cum o fac multe mămici, să îmi organizez viaţa după canoanele clasice. Acum mă străduiesc să plec în R. F. G.
– Am înţeles că este foarte complicat, observă Marichen.
– Da şi nu. Există un anumit risc. Se poate plăti, undeva, plecarea şi apoi capeţi viza. Dar dacă dintr-un motiv oarecare nu îţi este acordată viza, nu poţi reclama… Operaţiunea este ilegală, poţi să pierzi toţi banii. Şi plata se face în mărci.
Marichen rămase gânditoare. Auzise câte ceva dar nu crezuse că este adevărat. Iată, Victoria o spunea liniştită, aşa că se putea baza pe vorbele ei.
– Cam câte mărci?
– Câteva mii. Totul este foarte complicat fiindcă banii trebuie aduşi aici; tu ştii că, pe de altă parte, nu este permis să deţii valută. Dacă nu ai pe cineva, de mare încredere, să te ajute, problema este aproape inabordabilă.
– Şi pe tine cine te ajută? se interesă Marichen. Victoria o privi direct şi răspunse clar:
– Sandi Ackermann, vărul meu. Ti-l aminteşti?
Marichen şi-l amintea bine. Era, adică fusese, un băiat atât de atrăgător, încât jumătate dintre fetele de la liceu erau îndrăgostite de el. Înalt, subţire şi blond. Îţi sugera un plop tânăr în perioada de înfrunzire, atunci când pe ramurile fine apar primele foi aurii. Ei îi fusese indiferent, o atrăgeau altfel de băieţi: cu priviri întunecate şi încărcate de mister. Rămăsese pentru totdeauna ataşată acelui tip; chiar Grig, pe care îl iubea cu toată pasiunea celor treizeci de ani ai ei, corespundea strict acelui model. Poate că şi acesta fusese un motiv al eşecului din căsnicia ei. Cezar era prea simplu, prea direct şi nu ascundea nimic dincolo de aparenţe. Reveni:
– Şi ai tu atâţia bani? Ce poţi să vinzi ca să obţii echivalentul câtorva mii de mărci, cumpărate la negru?
–Nu am, dar, se poate aranja. Dacă te interesează, o să îţi spun la momentul potrivit.
De undeva, de afară, se auzea o melodie italiană. Cineva se plimba cu un radio portabil în mână. Era aceasta o modă a celor veniţi de la ţară şi transformaţi urgent în muncitori. Primul lucru pe care şi-i cumpărau era un mic radio portabil şi ieşeau cu el să se laude printre cunoscuţi şi necunoscuţii.
– Nu mai serveşti?
– Nu, mulţumesc, am depăşit toate limitele! Dacă ajung în R. F. G., vreau să mă mărit şi trebuie să arăt bine, o siluetă elegantă… bune partide poate aduce, râse veselă Victoria.
– Nu eşti cam cinică?
– Draga mea, ar fi greu să mai fiu romantică. În Vest, contează numai banii. Ştiu exact ce vreau de la viaţă şi voi obţine, afirmă categoric Victoria.
– Şi dragostea?
– Acesta este un capitol pe care eu 1-am încheiat. O prietenie, da! O nouă pasiune? Nu pot crede în ea.
– Atât de grav a fost?
Pe figura uşor rumenită de căldură şi de mâncare a Victoriei se întinse încet-încet, o paloare tristă şi o durere ascunsă îi coborî colţurile gurii. Dintr-odată, Marichen o văzu aşa cum era: singură şi disperată.
Se ridică şi strânse farfuriile şi tacâmurile. Din bucătărie aduse două farfurioare şi două cupe de cristal, pe care le umplu cu îngheaţată. Pe flecare puse un strop de dulceaţă de fructe şi un moţ de frişca. Dintr-unul dintre bufete scoase paharele de şampanie. Se mai duse o dată în bucătărie şi reveni cu o sticlă groasă, învelită într-un şervet. Era o şampanie dulce, pentru desert.
– O deschizi tu? Mie îmi este frică, spuse ea, amuzată, încercând să o înveselească pe Victoria, ce părea plecată cu gândurile departe.
– Sigur.
Victoria se sculă şi se îndepărtă de centrul camerei.
– Să nu nimeresc lustra, explică ea. Deşi, dacă este rece, şampania se poate deschide fără dramatism inutil.
Pocnetul fu sec, dar lichidul nu izbucni brusc, aşa că Victoria putu să îl toarne cu grijă, fără a scăpa din el stropi pe jos sau pe tava anume pregătită pe masă.
În acel moment, Marichen îşi aminti brusc, ca într-o străful­gerare, de Grig. Şi el ştia să deschidă sticla de şampanie „fără drama­tism”, cum zisese Victoria. Simţi asupra inimii gheara dorului şi gelo­ziei. Nu ştia unde este şi ce face. Nu ştia niciodată. Avea dreptate Victoria, merita oare dragostea atâta chin şi atâta frământare? (…)

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s