Leonard Cohen – First We Take Manhattan

Zile de toamnă la Sâmbăta de Sus

O zi de toamnă însorită la Sâmbăta de Sus

Această prezentare necesită JavaScript.

ÎMPĂRĂŢIA APELOR

Motto:
„Copilăria, începutul educaţiei”
Anonim

Din spusele părinţilor, când aveam aproape trei ani si jumătate, tatăl meu, de profesie dascăl-învăţător, a fost transferat ca director, la Şcoala primară din satul Azaclău, judeţul Tulcea. Din Monografia satului Azaclău, scrisă de tatăl meu, după cercetarea unor documente locale, rezulta că satul ar fi avut la acea dată circa 137 de ani (anul înfiinţării sale fiind probabil 1800, cu statut de cătun la început).
La data sosirii noastre în sat, acesta aparţinea de plasa Măcin (o subdiviziune mai mică decât un judeţ. În vechea organizare administrativă a ţării; judeţul era o diviziune teri-torială a ţării, condusă de un prefect şef al administraţiei şi al poliţiei), sau, altădată, de un ispravnic. Vechiul său nume a fost Cazacul, pe care turcii l-au schimbat în Azaclău, în timpul ocupării Dobrogei.
Situat pe malul drept al Dunării, ţinutul în care se află satul este mlăştinos, inundabil, la fiecare revărsare a apelor Dunării. De furia apelor scapă culmile celor câtorva grinduri care străjuiesc malurile gârlelor (mici braţe ale Dunării, în teritoriu). Cultivate, aceste grinduri sunt productive şi în timpul inundaţiilor. Între gârle sunt bălţi pline cu peşte, iar restul de teren este ocupat de păduri şi mlaştini cu stufării bogate. În mare, satul este amplasat de ambele părţi ale şoselei care pleacă de lângă malul drept al Dunării unde se află un debarcader. Prin această punte, pe care sunt debarcaţi călătorii şi mărfurile din oraşul Galaţi, se face legătura cu oraşul Tulcea, reşedinţa de judeţ.
Cota şoselei este deasupra nivelului de inundaţie. Casele erau amplasate pe platforme de pământ şi piatră, bine compactate, aşa că efectul inundaţiei se resimte doar prin igrasia asupra pereţilor. În casa unde am locuit nu am avut de-a face cu apă în interior. Legătura între case şi rambleul şoselei se făcea printr-un drum perpendicular pe şosea construit din umplutură de pământ şi piatră, la nivelul şoselei, ca să nu fie depăşit de apele revărsate ale Dunării.
Fiecare casă avea câte o barcă, pe care localnicii, o foloseau şi pentru circulaţia în jurul casei, prin curte, spre a da grăunţe păsărilor, mai ales găinilor care stăteau cocoţate în copaci şi pe unde mai apucau. În localităţile de baltă, barca este, fantezist spus, căruţă, vapor şi pescador; fără existenţa ei, nu se concepe gospodăria în localităţile riverane.
În satul Azaclău, ne plimbam mult cu barca, pe timp frumos. O făceam atât cât permitea curtea, împrejmuită înainte de revărsarea apelor Dunării, în zonă. Principala distracţie era găsirea ouălor de raţă, ouate prin tot soiul de cuiburi, improvizate spontan, în timpul înotului. De fapt, raţele şi gâştele sunt cele mai fericite vieţuitoare domestice; plutesc neîntrerupt, pe apele din care îşi procură peştişori, insecte şi plante acvatice pe săturate. Pe ape dorm, pe ape îşi cresc puii. Un farmec aparte, de basm, îl constituie, pentru un copil, glasul apelor: corul răsunător al broaştelor, ca şi înotul discret al şerpilor de apă – balauri abil ascunşi în adâncuri, te poartă în învolburate lumi de gând şi spaime, pe care, fantasmele nopţii le transformă în cumplite strângeri de inimă. O altă mare plăcere pentru mine, pe baltă, era pescuitul la coşul de nuiele împletite. O făceam împreună cu tatăl meu, când nu era ocupat la şcoală. Dar, niciodată nu mâncam peştii prinşi: unul era frumos colorat, altul prea speriat sau altul prea mic; fiecare avea câte ceva pentru care era aruncat imediat în apă. Odată, am prins un peşte cu solzi multicolori; l-am numit Regina şi i-am dat drumul cu sfioşenie.
Tot cu barca, alergam şi după libelule, până în ziua când, aplecându-mă prea mult şi brusc peste barcă, am făcut o scufundare forţată. Sperietura trasă a fost soră cu moartea. Milica, prin reflex, s-a agăţat cu disperare de marginea bărcii şi nu m-a urmat în apă. Seara, când le-am spus părinţilor, după muştruluiala cuvenită, ne-au interzis să mai folosim barca. Restricţia, ca de obicei, a durat câteva zile.
În satul Azaclău, se bea apa luată din Dunăre şi păstrată în butoaie. Sterilizarea ei se făcea cu piatră acră. Uneori, se nimereau in butoi şi câţiva peştişori, pe care îmi plăcea foarte mult să-i privesc cum înoată. Până într-o zi, când aplecându-mă prea mult peste marginea butoiului, să-i văd mai de aproape, am căzut în butoi. Instinctul de conservare m-a salvat din nou, răsucindu-mă brusc, după primele guri de apă înghiţite. S-ar crede poate că viaţa, pentru copiii din satul Azaclău, ar putea fi plicticoasă. Nicidecum! Copiii aleargă pe şosea, îşi ajută părinţii la pescuit şi înoată în Dunăre.
De plăcerea înotului nu m-am bucurat; părinţii, fricoşi să nu mă piardă, nu m-au lăsat nici să încerc. Aşa, n-am învăţat să înot şi faptul m-a marcat pe viaţă. Când nu poţi face ceva ce toţi reuşesc, te domină un complex de inferioritate, peste care greu poţi trece. Să alerg cu copiii prin locurile de unde se retrăseseră apele, aveam voie, până când o întâmplare periculoasă mi-a redus entuziasmul…
*
După retragerea apelor, plăcerea copiilor din sat, şi a mea, desigur, era să mergem în pădure, unde alergam, ne urcam în copaci, cotrobăiam prin scorburi după ouă de păsări, sau inventam alte năzdrăvănii copilăreşti. Ştiind că prin pădure bântuiau mistreţi şi porci domestici sălbăticiţi, ne organizam în echipe şi, pentru a înlătura un eventual pericolul făceam cu schimbul, de pază, asigurându-ne astfel că nu vom fi luaţi prin surprindere în cazul în care ne-am fi trezit faţă în faţă cu mistreţii periculoşi.
În caz de mişcări sau zgomote ciudate, iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături; la auzul acestora noi, ceilalţi, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. În joacă, se dădeau şi alarme false, dar într-o zi, ne-am dat seama că nu este loc de glume, decât cu riscuri. Iscoadele au dat târziu semnalul ştiut.
În cazul în care se produceau, în jurul nostru, mişcări sau zgomote ciudate, iscoadele dădeau alarma prin strigăte şi fluierături. La auzul semnalului, noi, ceilalţi, alergam spre cel mai apropiat copac, de obicei o salcie, şi ne căţăram cât mai sus posibil. Uneori, pentru mai mult amuzament, în joacă, se dădeau şi alarme false. Dar într-o zi, ne-am dat seama că nu este loc de glume, că ne expuneam unor riscuri reale. Însă, s-a întâmplat, poate din prea multă prudenţă, că iscoadele au dat târziu semnalul convenit, ceea ce ne-a adus pericolul mult prea aproape.
Abia ce ne-am căţărat într-o salcie, că au şi apărut mistreţii, ameninţători cum nu-mi închipuisem: cu grohăituri din boturile înspumate din care curgeau bale pofticioase, răscoleau pământul de furie, pentru ca apoi, cu coama de pe spate zburlită a ameninţare, sprijiniţi pe copitele din spate, să încerce să ajungă la noi. Acum, îmi închipui că după virilitatea manifestării, erau masculi şi destul de periculoşi. Într-un târziu, au plecat. Noi, încă îngroziţi, am coborât din salcie şi într-un suflet, am alergat spre şosea. Până acasă, nu m-am oprit. De atunci joaca în pădure şi-a pierdut farmecul.
De altfel, toată viaţa m-am temut de pericole! Poate şi de asta i-am ascultat pe părinţi şi nu mi-am dorit să învăţ să înot. M-au speriat cu pericolul de a mă îneca, şi asta mi-a ajuns. Poate şi cazurile de înec văzute, mi-au sporit spaima. Un caz, s-a desfăşurat chiar sub ochii mei, cu un flăcău din sat, pe care-l admiram în mod deosebit. S-a întâmplat de pe pontonul de la Dunăre. După ce el a sărit în apă, altul s-a grăbit să-l urmeze, şi, fără să vrea, l-a lovit în cap.
Lovitura produsă i-a fost fatală: a leşinat şi curentul apei l-a dus la vale. I-au descoperit cadavrul, după câteva zile. Reţin şi momentul de groază, când l-am văzut întins, cât era de lung, pe două mese mari, aşezate în prelungire. Cred că mi-am spus: „dacă el, un uriaş, s-a înecat, ce şanse aş avea eu, să evit înecul?
Frica de apă am căpătat-o şi după ce am văzut urmările furiei valurilor acesteia. Într-o noapte furtunoasă, ambarca-ţiunile acostate peste noapte la mal, au fost proiectate cu atâta putere, încât au intrat, pur si simplu, în casele de lângă mal distrugându-le, asemenea unui berbec de asalt.
În satul Azaclău, tot în lumea lor, sunt: stuful, peştii şi păsările de baltă – pescăruşii, raţele sălbatice şi berzele, ale căror cuiburi pe acoperişurile caselor, se spunea că purtau noroc, şi le fereau de incendii.
Îmi amintesc berzele pentru că am aflat, în mare taină, că într-o noapte, mie şi Milicăi – sora mea cea mare, ne-au adus o surioară, pe Marcela. Multe gânduri şi întrebări mi-am făcut în legătură cu această lucrare a berzelor. M-am dumirit mai târziu, când la şcoala primară – lângă colegele mele – am simţit primii dulci fiori care cheamă berzele pe acoperişuri. Fetele, pe tot parcursul vieţii, sunt mult mai precoce decât băieţii şi pot fi excelenţi profesori pentru aceştia, cu condiţia ca, ei, băieţii, să renunţe la iluzia sindromului pseudosuperiorităţii faţă de ele. Despre precocitatea fetelor, îmi amintesc oarecum emoţionat, următoarea întâmplare: în clasa a treia primară, o colegă, făcându-mi insistent ochi dulci, nu s-a lăsat impresionată de timiditatea mea, şi, în recreaţia mare, mi-a scris în caietul de lecţii:
„Pe băncuţa mea de brad,
Stau cu capul rezemat
Şi la tine mă gândesc,
Cum să-ţi spun cât te iubesc.”
Pentru că fata îmi plăcea foarte mult, cele scrise m-au tulburat. Şi atâta m-am foit pe locul meu, încât am căzut din bancă, spre hazul copiilor din clasă.
Pe lângă dezastre, revărsarea apelor mi-a dat o lecţie de viaţă, pe care dacă n-o trăiam, n-aş fi crezut cele ce urmează. În caz de pericol mortal pentru viaţa lor, vietăţile care nu se suportă devin neagresive unele faţă de altele.
În aceasta idee, nu uit mirarea care m-a cuprins când în casa noastră, înconjurată de ape, şoarecii se jucau peste pisicile din casă, fără ca ele să se sinchisească. Aceleaşi pisici pe care în vremuri normale le vedeam şi cu câte doi şoareci în gură deodată. Despre alte vieţuitoare – vulpi şi iepuri, surprinse de ape, pe vârful unor grinduri, povesteau seara localnicii, la şezătorile pe care le organiza tatăl meu, la şcoală. Deseori m-am întrebat asupra acestei ciudăţenii: oare frica de moarte să inhibe instinctul existenţei carnivore? Sau să declanşeze porniri de minimă rezistenţă?
Viaţa de dascăl era precum cea de militar… mergi unde-ţi cere datoria. Aşa se face că în anul 1944, tatăl meu fiind transferat în Basarabia, am părăsit cu nemulţumire satul Azaclău.
În anul 1939, berzele au adus-o pe surioara noastră, Geta. Zămislită într-un mediu al dârzeniei în lupta cu apele, Geta a împrumutat caracteristica de dârzenie în confruntările ei cu viaţa. Îmi amintesc următoarea întâmplare: Într-o zi, ea, Marcela şi eu, am hotărât să măturăm în casă. Dar eu, şi Marcela, mai iuţi, am rezolvat şi partea ei. Credeţi că a acceptat? Nicidecum. A luat gunoiul aruncat de noi, l-a împrăştiat prin camera pe care trebuia s-o cureţe ea, şi a măturat-o din nou. Voinţei ei, asemenea apei în revărsare, nu-i stătea nimic în cale.

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014

Publicitate