Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul IV /


CAZUL COP 1

Cele trei camere dinspre stradă, ale apartamentului în care locuia Rodica Paiu, erau de mari dimensiuni; ea o ocupa pe cea din mijloc, între profesoara văduvă şi familia de tineri ingineri, ce lucrau pe şantierul de îmbunătăţiri funciare de pe valea Crişului Alb.
De jur împrejur, pereţii erau ocupaţi de mobilă veche, în centru, atârna din tavan o lustră de mare valoare, cu ţurţuri de cristal, în tăietură briliant, ce reflecta multiplu lumina îmbogăţind‑o şi dând strălucire obiectelor. Sub ea se găsea o masă rotundă, ce putea fi alungită la nevoie; acum era acoperită cu o faţă din cel mai fin damasc, gros şi mătăsos totodată; la unul din capete, Rodica pusese farfuriile şi tacâmurile, necesare pentru o cină de două persoane. Serviciul de masă era simplu, farfuriile aveau o dungă îngustă argintie şi un desen cen­tral, ce amintea de o stemă trasată cu acelaşi metal nobil; solniţa şi suportul de şerveţele erau din argint masiv, la fel erau şi tacâmurile: paharele, cu picior, erau din cristal Bacara.
Rodica se pregătise în mod special pentru această seară; deşi ani în şir o duseseră greu, mama ei păstrase cele mai frumoase piese din propria ei zestre; acuma, piesele vechi puteau fi etalate în toată splendoarea lor uşor patinată. Niciodată nu i‑ar fi trecut prin gând să aşeze o asemenea masă atunci când îl avea la cină pa Grig, în faţa lui avea o anumită reţinere, greu de explicat.
În vreme ce trebăluia prin bucătărie, Rodica îşi aminti de casa lor, aşa cum o ştia din copilărie, cu musafiri, veselie şi belşug. Terasa cea mare şi acoperită cu ţiglă avea pereţii îmbrăcaţi în glicină şi în caprifoliu; simţi brusc în nări parfumul fin al florilor alb‑gălbui de caprifoliu ca şi acela, mult mai dulce, al florilor liliachii de glicină. În jurul casei se desfăşura grădina imensă, cu pomii aliniaţi şi grupaţi după soiuri; într‑o parte, Lissi, femeia ce lucra la ei dintotdeauna, ţinea în mare ordine legumele de tot felul, obţinute din seminţe selecţionate, aduse din Germania.
Marichen, aşa cum i se spunea în casă, avea amintiri destul de vagi despre întâmplările din copilărie; fusese prea mică pentru a înţelege de ce uneori părinţii ei se certau şi mama sfârşea prin a plânge. Tata lipsise o vreme şi, când se întorsese, şchiop, căci fusese rănit în război, era complet schimbat, cu figura ascetică şi aspră. Apoi el dispăruse şi mama nu mai vorbea de el, dimpotrivă, părea supărată chiar şi pe amintirea lui.
Ceea ce Marichen a aflat mai târziu a fost despre despărţirea legală, adică divorţul, şi recăsătorirea rapidă a mamei cu doctorul Paiu. Ele se mutaseră la Arad, într‑un apartament mare, în care locuiau cu încă două familii – ceea ce nu a surprins‑o fiindcă aşa locuiau toate noile ei colege de la liceul unde fusese înscrisă – din care beneficiau, în mod nemijlocit, de o cameră mare, una mică de tot şi un condor lat încărcat de mobilă. Mama ei adusese de la ţară o bună parte din mobilierul casei, aşa că acuma aglomeraţia în locuinţă era atât de mare încât aveau senzaţia că trăiesc într‑un depozit.
Doctorul Paiu venea sâmbăta şi rămânea până duminica seara; era un bărbat, tăcut şi cam plicticos; mama ei îl trata cu destulă indiferenţă, dar el nu părea să se plângă. Dormea în camera cea mică şi citea mai toată vremea. La masă, povestea cu o voce monotonă întâmplări din comuna lor, care le devenise străină; mulţi dintre prietenii nemţi fuseseră duşi în Rusia, unii fugiseră cu armatele germane iar alţii dispăruseră din sat lucrând pe şantiere din toată ţara. Brusc, Rodica îşi aminti cum le adusese odată un iepure de câmp, căpătat de la un sătean căruia îi vindecase o vacă. Mama îl pusese în baiţ şi mâncaseră din carnea aceea mai mult de o săptămână. Era un eveniment să ai atâta carne în casă!
Rodica se uită la ceas. Era ora şapte. În acel moment se auzi soneria: Victoria era punctuală. Rodica se duse să o primească şi o conduse în camera ei.
Victoria purta pantaloni albi, lungi şi eleganţi şi o bluză „cu ape”, în două culori, foarte la modă şi greu de găsit în oraş; la fiecare mişcare vira culorile între albastru şi ecarlat, dând un efect deosebit, ca un apus de soare văzut de imensitatea câmpiei; la gât îşi pusese un şirag de scoici mărunte şi sidefii; sandalele cu toc jos erau de bună calitate şi Rodica aprecia că trebuie să fie din „pachet”, adică aduse din străinătate şi vândute la negru sau prin consignaţia din oraş. Multe persoane care plecaseră într‑o ţară din apus îşi ajutau rudele prin trimiterea de pachete cu obiecte de îmbrăcăminte sau produse cosmetice. A fi îmbrăcat din „pachet” era şic, dar şi destul de costisitor.
Din plasa pe care o purta în mână, Victoria scoase doua sticle de bere şi un vas‑termos, scund şi gros, cu admirabile picturi chinezeşti pe părţile laterale; le puse pe toate cu grijă pe o tavă aşezată pe masă.
– Duc o sticlă de bere la frigider, cealaltă o putem deschide, spuse Rodica.
– Îngheţata poate rămâne pe loc, termosul acesta este foarte bun.
– Te rog să te aşezi unde îţi place, i se adresă Rodica musafirei. După ce Victoria se aşeză la masă, ridicând ochii, privirea i se opri pe un tablou fixat între cele doua ferestre, deasupra măsuţei în stil „empire”. În tablou era reprezentată o balerină, aşezată pe un scaun, aplecată să îşi lege şireturile de la pantofiorii de dans cu poante, îmbrăcată într‑un tu‑tu galben‑auriu, era tot atât de provocator de frumoasă ca o Floarea Soarelui trezită de zorii dimineţii.
– Nu ştiam că voi aţi cumpărat acest tablou, comentă Victoria. Mi‑l amintesc bine, de pe vremea când fusese expus pentru vânzare într‑o vitrină de pe Corso. Cred că a fost foarte scump.
– Mama l‑a cumpărat… Pe atunci aveam bani, remarca cu tristeţe Rodica, nu a vrut să se despartă de el nici în cele mai grele momente. După moartea doctorului Paiu, ne‑a fost tare rău, mama nu avea decât o mică pensie de urmaş… Am vândut piese de mobilă, chiar şi covoare. Un chirurg ne‑a oferit o sumă importantă pentru tablou, dar mama 1‑a refuzat. El ne încălzea inima atunci când în casă tremuram de frig! Are o lumină interioară care transpare din gesturi, din figura balerinei, din ochi i ei… Mama zicea că a fost pictat cu sufletul. Eu cred ca pictorul a fost îndrăgostit de model şi a izbutit să redea iubirea aceea care îi înflorea în inimă.
Victoria turnă în pahare speciale şi ciocniră „pentru viitor”. Se simţeau stinghere, nu ştiau cum să reînnoade legăturile din atâtea amintiri pierdute, şi viitorul nesigur şi misterios, când prezentul era un timp la care verbele se conjugau fără a avea prea mult înţeles. Ele simţeau acest moment ca o falie, în scurgerea curentă a vremii, şi nu ştiau cum să abordeze trecerea peste ea.
Mai curajoasă şi mai directă din fire, Victoria trecu la întrebări.
– Mi‑ai spus că ai fost căsătorită cu Cezar Stoenescu, de ce ai divorţat? Părea un băiat la locul său, fără îndrăzneli provocatoare. Ciudat, mi‑l amintesc numai în costum de baie, de parcă nu m‑aş fi întâlnit cu el niciodată pe stradă sau în alte anotimpuri.
Rodica duse mâna la gât într‑o mişcare nesigură, parcă s‑ar fi sufocat.
– Nu ne potriveam… am constatat acest lucru prea târziu. Era atât de cazon.
– Cazon? Ce înţelegi prin asta? se miră Victoria. Era brutal? Rodica se concentra să îşi întindă cât mai uniform salata de vinete pe felia subţire de pâine.
– Nu era brutal, dar… avea mania punctualităţii! A regulilor respectate ca la cazarmă. Este greu de descris. Ne sculam „fix” la şapte fără un sfert. Făceam dragoste „fix” la ora zece fără un sfert. Brusc izbucni în râs. Ar trebui să mă simt jenantă spunându‑ţi toate acestea, dar acum le privesc cu mult mai multă bunăvoinţă decât o făceam atunci. Ajunsese să mă isterizeze. Poate că nici nu l‑am iubit destul. Ştiu că dragostea nu se măsoară, nu este multă sau puţină, pur şi simplu există sau nu există… Cred că noi am fost mai curând „vechi colegi de şcoală”, nici măcar prieteni foarte apropiaţi, deschişi complet unul în faţa celuilalt, nu am fost.
Adierea înserării mişca perdelele aducând în încăpere ceva din gustul proaspăt al răvenelii ce adia dinspre Mureş.
– Eu sunt altfel, poate un pic boemă… El crescuse într‑o familie de militari – tata lui era colonel – apoi a urmat studiile la Academia Militară, a lucrat într‑un spital militar… Ştii cum se spune, ordinele se execută, nu se discută… Eu nu suportam să fiu „comandată după regulament”. Ceea ce se potrivea într‑o unitate militară, era ridicol şi de nesuportat acasă.
Ochii căprui ai Rodicăi luciră straniu, probabil că o lacrimă i se strecura discret printre pleoape.
Victoria întinse mâna şi o mângâie pe braţ. Se serviră din platoul cu brânzeturi, apoi Rodica adăugă:
– Partea nostimă era că tatăl său, deşi tot militar, mă accepta aşa cum eram, poate un pic cu capul în nori, nu tocmai punctuală… în schimb, mama lui a fost o adevărată soacră. Credea că nu eram partida potrivită pentru fiul ei, vezi doamne, medic, iar eu o simplă cosmeticiană! Deşi câştigam bine şi mă învârteam în „lumea bună”, eu nu aveam studii!
– Da’ ea ce studii avea? interveni Victoria.
– Ea? Liceul şi atât! Ca să fiu dreaptă, trebuie să recunosc că îşi adora fiul, cu cele bune şi cu cele rele ale lui… Se şi înţelegeau de minune.
– Ştii, gândesc că dacă ai fi fost fata bogatului domn Roit, altfel ar fi judecat soacra ta, observă pe un ton acru, Victoria.
– Poate, dar eu eram Rodica Paiu iar de Rott nici să pomenesc nu aş fi putut, i‑aş fi stricat „dosarul” unui medic militar.
Victoria gusta cu plăcere, mânuind cu eleganţă tacâmurile şi fără a face cel mai mic zgomot; muşca din felia subţire de pâine arătându‑şi puţin dinţii albi şi ordonaţi perfect între buzele frumos desenate, deşi cam subţiri. La lumina puternică a becurilor din candelabrul de deasupra mesei, tenul ei de blondă, uşor bronzat, părea auriu, pomeţii i se îmbujoraseră iar părul ridicat pe creştet îi dădea o ţinută mândră.
– Poate că te‑ai grăbit cu divorţul. În multe familii se petrec lucruri mult mai grave între soţi şi totuşi nu se despart.
– Poate. Dacă aveam un copil, nu divorţam; mi‑a fost teamă că micile ciudăţenii ale Iui Cezar să nu devină, cu trecerea anilor, adevărate manii… Nu puteam să mă transform într‑un soldat al Republicii Socialiste România, glumi ea.
– Nu te deranjează singurătatea?
– Pe tine te deranjează? întrebă brusc Rodica. Sprâncenele Victoriei se ridicară într‑un unghi ascuţit, înainte de a răspunde, căută cu mâna un şerveţel şi îşi şterse colţurile gurii.
– Marichen dragă, eu acuma am alte planuri. Nu, nu mă deranjează sau, poate, uneori, dar atunci caut persoanele cu care mă simt bine şi îmi alung singurătatea. Tu ştii că noi am fost întotdeauna o familie numeroasă, cu toţi extrem de legaţi, dacă mă pot exprima aşa. Ne întâlnim şi acuma adeseori; chiar dacă fastul de altădată s‑a dus, mesele de familie şi‑au păstrat veselia şi verva. (…)

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Anunțuri

Un comentariu la “Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul IV /

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s