Bărăganul


epoca putea fi

Bărăganul, o imensă câmpie română, buricul pământului, cum îi mai spuneau localnicii, străbătut în direcţii diferite de ciulini sau vălătuci, cu care se juca vântul, străbătut doar de un râu ce curge agale spre vărsare la Dunăre, Ialomiţa, care aduna populaţia Bărăganului în jurul lui, dându‑le viaţă.
În vremea aceea Bărăganul era plin de ciulini, cu scaieţi dar şi cu dropii şi iepuri iar scrierile literare ale lui Odobescu sau Panait Istrate îl descriau ca pe o bogăţie naturală a patriei noastre, devenind din grădina Istambulului în grânarul Europei.
Ca parte organică esenţială a lumii vii, fiinţa umană a depins mereu, prin cerinţele sale vitale, de mediul înconjurător, de posibilităţile de supravieţuire oferite de natura în care îşi are stabilită permanent sau temporar, aşezarea. Bogăţia şi varietatea florei şi faunei, resursele oferite de reţeaua hidrografică sau de întinderea pădurilor şi câmpiilor au alcătuit marea principala cale de obţinere a hranei şi materia primă necesară desfăşurării activităţilor cerute de supravieţuire.
Convergenţa acestei multitudini de factori şi integrarea lor într‑un mediu geografic omogen, au asigurat cerinţa principală pentru existenţa şi dezvoltarea cerinţelor omeneşti, pentru importanţa şi dezvoltarea condiţiilor omeneşti pentru importanta răspundere a aşezărilor în imensa câmpie a Bărăganului.
Tatăl meu era argat la un chiabur din comună iar mama era servitoare la aceeaşi familie. Din spusele părinţilor mei rezultă că stăteam într‑o cameră alăturată de grajdul vitelor cu o fereastră pe care sta o lampă de gaz şi care lumina în cameră şi în grajd. Tata supraveghea şi noaptea animalele din grajd care erau destul de multe: 6 cai, 6 boi şi 8 vaci, plus porci, oi şi păsări. Casa chiaburului era mai spre drum. De aspectul şi de curăţenia cele cinci camere mari şi frumoase se îngrija mama într‑un mod cât se putea de atent, aşa că totul strălucea de curăţenie. Chiaburul „R” avea mulţi prieteni de vază în comună şi în primul rând pe primar, care nu trecea o săptămână fără să vină pe la „R” de 2 sau 3 ori, unde de fiecare dată i se întindea o masă copioasă. Prefera la început o ţuică, două şi după aceea peşte fript cu mujdei de usturoi, cu ardei gras copt şi mult ardei iute. Apoi, maică‑mea i‑aducea o cană cu vin roşu „de buturugă” pe care‑l sorbea direct din cana de aproape 2 litri, nu avea nevoie de pahar.
Desigur, domnul şi doamna „R” primeau şi alte vizite de nivele mai mari şi atunci se tăiau păsări, sau chiar porci, iar bucătăria, unde maică‑mea trebăluia, era în permanenţă efervescentă.
Uneori când avea mult de lucru la bucătărie, maică‑mea îl mai chema şi pe taică‑meu s‑o ajute, dar taică‑meu nu a intrat niciodată în sufragerie să‑i servească.
Maică‑mii nu i‑a refuzat Dumnezeu harul frumuseţii. Nu era neapărat nevoie s‑o cunoşti bine ca să‑ţi placă, era îndeajuns de atrăgătoare ca să‑ţi placă la prima vedere. Înfăţişarea ei era potrivită cu vârsta de femeie proaspăt căsătorită, era zveltă, suplă, toate părţile trupului bine proporţionate, avea chipul expresiv şi blând, ochi albaştri frumoşi şi dăruiţi uneori cu priviri cuceritoare, ce mergeau drept la inimă, vorbind deschis şi duios simţămintelor. Gura era într‑adevăr minunată, iar pielea fină, lucioasă, avea o podoabă de păr galben‑castaniu pe care se pricepea să‑l aranjeze cu gust, buclele cârlionţate îi stăteau bine şi ce bucle fusese dăruită din belşug.
Felul cum se îmbrăca, deşi sărăcăcios, era totdeauna curat, astfel ca să‑i pună în evidenţă silueta graţioasă. Nu purta podoabe pentru că nu avea decât verigheta şi doi cercei.
Toate acestea, arată frumuseţea naturală a femeii românce din întinsa şi bogata câmpie a Bărăganului, grânarul României.
Faptul că mama ajunsese slujnică în casa domnului „R” se datora în mare parte şi faptului că bunicul meu Grigore B, îi vânduse la un preţ derizoriu din pământul cu care a fost împroprietărit în 1923, cinci pogoane (2,5 ha) pământ arabil că nu mai avea din ce să crească pe cei 11 copii ai săi, maică‑mea fiind primul lor copil la care au ţinut ca la ochii din cap, dar au fost nevoiţi de la vârsta de 15 s‑o dea ca „fată în casă” la chiaburul „R”.
Cât îl priveşte pe tatăl meu, trebuie să spun că la vârsta de 13 ani a plecat din Munţii Buzăului, neavând ce mânca şi a pogorât în vale, în Bărăgan, în ciulini, şi cu mila domnului „R” a fost angajat ca argat la animalele pe care le avea stăpânul, despre care am scris mai sus.
A fost bucuros pentru că‑i dădeau ceva de mâncare şi un loc de dormit lângă animale.
Tata, era ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un copil maturizat prea devreme, cu o înfăţişare plăcută totuşi, care arăta slab, oacheş‑roşcat, gălbejit la faţă din cauza lipsei de hrană, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte din căciula ce o purta permanent.
Avea trăsături fine, limpezi şi o nelinişte permanentă întipărită pe faţă iar obrajii supţi, separaţi de o mustăcioară micuţă şi neagră, fac ca frumuseţea propriei tinereţi să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare, de un permanent zbucium de preocupare. Ochii, mari, gravi şi cenuşii cu sprâncene stufoase, avea o privire blândă, candidă mai mult gânditoare decât senină.
Felul său de a vorbi, mai ales cu animalele de care avea o grijă deosebită era mai degrabă poruncitor şi cu unduiri şi inflexiuni dojenitoare, iar cu stăpânul avea un ton slugarnic dar demn.
Nu ştia nici să scrie, nici să citească, ci numai să muncească şi când un animal scâncea în grajd, sărea ca ars, să vadă cum să‑l ajute, să‑l protejeze.
De aceea stăpânul se apropiase mult de tata şi‑l preţuia exploatându‑i încă firava lui forţă de muncă, cât putea.
Odată, aveam 19 sau 20 de ani şi într‑o dimineaţă mă trezesc cu boierul că vine la animale la mine şi mă ia cu vorbă dulce – „mă Dumitre pune calul la şaretă şi hai să trecem pe la lăptărie (avea opt vaci) să ne plimbăm pe câmp şi să mai vorbim, îmi spunea tata.
Gata boierule (îi plăcea să i se spună „boier”), cum spuneţi matale, vă duc unde vreţi. Ai mâncat ceva de dimineaţă? mă întreabă domnul „R”.  – N‑am avut timp boierule şi nici n‑am avut ce.
– Bine Dumitre, înhamă calul. Eu merg la Maria, în bucătărie, să ne dea o lipie, o bucată de brânză şi o sticlă de apă, că poate mai întârziem pe drum.
– Bine boierule, vă aştept la şaretă. Am plecat cu traista de merinde şi mi s‑a părut că Maria, servitoarea, mi‑a făcut discret un semn prietenos cu mâna. M‑am făcut că nu observ şi am plecat. Am plecat la lăptărie să vadă boierul ce era pe acolo şi la coborâre boierul zice:
– Ai văzut că la plecare, Maria te‑a salutat?
– Nu boierule, n‑am avut timp să văd că am plecat. Minţeam pentru prima dată şi am simţit că m‑am înroşit.
– Lasă că ştiu eu totul, despre asta o să mai vorbim ceva mai târziu… hai să vedem ce fac ăştia pe aici… ia spune, ţie‑ţi place cât de curat arată lăptăria? Parcă nu prea se omoară ăştia cu curăţenia. Ne întâmpină 2 jevruţe de câini care văzându‑l pe boier începu să se gudure pe lângă noi.
Ieşiră imediat din căsuţă şi doi tineri, soţ şi soţie, care dădu bineţe boierului. În loc de răspuns boierul îi ameninţă că o să‑i dea afară dacă nu găseşte curat ca oglinda la lăptărie. la spune cât lapte au dat vacile de dimineaţă?
– Cam vreo 15 kile, boierule. L‑am pregătit şi a plecat la oraş cu el, boierule, să trăiţi, îngăimă lăptarul.
– Lasă că ştiu eu, că întâi vă săturaţi voi şi ce mai rămâne trimiteţi la oraş. Ia spune acum, ai vreo cană de lapte proaspăt să bem şi noi?
– Avem boierule, o cană de lapte dulce proaspăt, vă aduc îndată, spuse lăptăreasa.
– Dar l‑aţi reţinut pentru voi, vezi cum furaţi, dacă vă scotocesc acuma precis mai găsesc 2‑3 litri de lapte, dar lasă că vă dau eu afară şi încheiem târgul… hai mă băiete să mergem mai departe că pierdem timpul cu hoţii ăştia.
Am plecat mai departe şi‑am lăsat pe cei doi soţi cu ochii în lacrimi, mohorâţi şi poate scrâşnind din dinţi.
– Unde mergem boierule, am întrebat.
– ?tii, m?i b?iete, mergem s??mi vezi mo?ioara, s?o ?tii ?i tu c? poate facem o afacere am?ndoi, fu r?spunsul. Ştii, măi băiete, mergem să‑mi vezi moşioara, s‑o ştii şi tu că poate facem o afacere amândoi, fu răspunsul.
– Ce afaceri să faci cu mine boierule, că eu n‑am decât două palme cu care muncesc, eu afacere ş‑apoi nici nu ştiu ce‑i aia afacere, boierule.
– Lasă mă Dumitre c‑ai să‑nţelegi tu, opreşte la capul locului colo unde sunt cele cinci pogoane, cumpărate de la Grigore B., o să stăm de vorbă şi ne‑om face ceva planuri. Să ştii că aste, cinci pogoane (2,5 ha n. a. ) de la Grigore l‑am cumpărat la cârciumă, când Grigore nu mai avea cu ce să‑şi plătească băutura şi tot acuma m‑am învoit cu el să mi‑o dea pe Maria de slujnică.
– Ei, ce zici facem învoiala Dumitre?
– Care învoială, boierule, că nu mi‑ai spus.
– Vezi tu, eu am vreo 40 de pogoane de pământ şi până acu le‑am muncit cum am putut Dumitre. M‑am gândit că tu ai crescut aici la mine, şi că ai putea să mă ajuţi mai mult. Da’ hai să luăm ceva în gură la umbra salcâmului lui Grigore şi să chibzuim.
Am scos o rogojină, am întins‑o la ambră, apoi am întins un ştergar, i‑am adus traista cu merinde şi el, boierul, a scos două lipii făcute de Maria, două ouă fierte, o bucată de brânză, o ceapă, o sticluţă mică cu ţuică şi una mare cu vin.
Hai mă Dumitre să‑i tragem un praznic aici în inima naturii, a Bărăganului nostru, a pământului meu, pe care o să‑l munceşti tu, cu animalele. Noroc, flăcăule şi să dea Dumnezeu să fim sănătoşi. Trase o duşcă pe gât, după care îmi întinse mie sticla. Nu pot boierule să beau după matale că spurc sticla, cum zice coana Tanţa, boieroaica.
– Lasă mă Dumitre că tu şi Maria sunteţi nişte copii curaţi, Tanţa s‑a boierit prea mult. Hai, ia, să fie într‑un ceas bun.
– Să trăiţi boierule, să fie într‑un ceas bun, vă urez multă sănătate – şi dădui şi eu pe gât din sticluţa de ţuică. Era o ţuică din prăştină, care‑mi cam fripsese gâtul, dar trebuia să fac faţă. Eram curios, ce urmează. Mi‑a întins şi mie o lipie, un ou fiert, o ceapă s‑o curăţ şi s‑o sparg în palme şi a scos bucata de brânză de oaie. Acuma, hai să mâncăm Dumitre, şi‑om vorbi când bem vinul.
– Bine boierule, cum vrei matale.
– Mă da’ sare nu ne‑a pus fata asta şi două ştergare mici.
– Ba ne‑a pus boierule şi o sticlă de apă să vă spălaţi pe mâini după ce mâncaţi.
– Bă, harnică, pricepută şi frumoasă‑i fata asta!
– Poftă bună boierule şi mă simt bucuros că stau cu matale la masă.
– Mai dă sticla aia cu ţuică să‑i mai trag o duşcă şi apoi să mâncăm din produsele muncii, cele mai naturale pe care le dă pământul meu. Au mâncat, ceapa şi brânza produceau sete şi sticla de vin, „de buturugă” nu se lasă aşteptată.
Boierul era un om voinic, bine făcut, cu obraji rumeni, cu ochi negri şi sprâncene stufoase, cu faţa rotundă ce se distingea prin mustăţile răsucite în jurul nasului, cu o gură mare dăltuită de o dantură perfectă, albă, proeminentă dându‑i o înfăţişare plăcută. Se rădea la două zile cu briciul ceea ce, considera el îi dădea o înfăţişare de „burghez”. (…)

fragment din romanul Epoca putea fi de aur, Marin Iordache, 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s