Drepturi


image description

– La ce drepturi
te referi?
Dreptul la viaţă?
Nu‑l vei prelungi nici măcar cu o secundă,
chiar de‑ai muri de curiozitate –
cine a câştigat, cine a ucis.
– Dreptul la luptă?
Ea e guvernată de dreptul celui mai puternic…
– Dar tu nu vorbeşti despre drepturile
omului
ci ale naturii,
aşadar cu ea încearcă să câştigi disputa:
victoria ta

să nu ţi‑o ia înainte.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Anunțuri

11 comentarii la “Drepturi

    • Mesajul poetului nu mi se pare a pune natura în starea de a cerși sau a impune drepturi.
      Dacă natura „este însăși drepturile”, mă întreb: oare care să fie locul omului în natură? Să fie el un „drept” parte din „natura însăși drepturile”?
      Ultimele versuri ale poemului par să îmi spună că Omul, prin natura sa umană, va încerca să câștige disputa cu „însăși toate drepturile”. O fi rău? O fi bine?

      Apreciat de 1 persoană

      • IMPOSIBIL !!! Este o luptă fraticidă, mai mult decăt atăt, TU cu TINE, adică o luptă generatoare de schizofrenie…
        Cu propria-ţi natură nu te poţi lupta, te poţi armoniza, sau …să se petreacă ceea ce vedem că se petrece in lume…
        TOT ceea ce există are acest drept LEGITIM.

        Apreciază

        • Îmi pare rău dacă prin răspunsul la comentariul tău, am indus ideea că sunt prinsă sau că aș fi de acord cu „o luptă fratricidă”.
          Adevărat, nu mă pot lupta cu propria mea natură, sau, mai bine zis, nu mă lupt cu mine pentru a mă învinge sau a pierde… dar, cred că am dreptul, ținând cont de propriile mele limite, rămânând în realitate, să proiectez, chiar și numai pentru uz personal, un prezent diferit de cel pus la îndemână de natură, sau, mă rog, de împrejurări, context etc. (Cu siguranță, mă vei taxa aspru, dar, discutăm despre o creație literară.)
          Nu mă pot lupta, dar mă pot armoniza… cu cine? Cu ceea ce se petrece și se vede în lume. Răspunsul l-am preluat din comentariul tău.
          Mai spui un lucru extraordinar: tot ceea ce există are acest drept legitim. Atunci?
          Îl prețuiesc mult și îl iubesc pe poetul care, prin poezia sa, a reușit să stârnească o astfel de… dezbatere…

          Apreciat de 1 persoană

          • Imi pare rău că am lăsat impresia ca sunt un taxator aspru, un vânător de…”aşa nu”…dar trebuie să recunosc, să îmi asum o atitudine oarecum intransigentă. Dacă am fi purtat o discuţie colocvială asupra unor subiecte frivole (oare există asemenea subiecte?!), mai înţeleg, dar noi discutăm de fapte, de trăiri unde ambiguităţile nu-şi au locul, unde nu există detalii, care pot fi tratate „en passant”, cu aproximaţie. În ceea ce mă priveşte, când spun ceva…ŞTIU că este aşa, dar nu mă întreba de unde ştiu. Natura mea este blăndă, ca a tuturora, chiar dacă unii se străduie să nu o arate considerând-o slăbiciune. Repet, doresc ca lucrurile să fie clare, chiar dacă Existenţa este curgere în impredictibil, corabia nu trebuie să fie şubrezită din interior. Orice spun… o fac din dragoste, spontan, fără să-mi propun ceva anume…în afara acestei clarificăti, limpeziri. Nu am nici un drept să taxez pe nimeni, dar am dreptul să spun ceea ce ŞTIU, fără însă a leza susceptibilităţile celuilalt. Dacă se petrece aşa ceva, imi cer scuze anticipat, este fără intenţie, din…dragoste.

            Spui că …”dar, cred că am dreptul, ținând cont de propriile mele limite, rămânând în realitate, să proiectez, chiar și numai pentru uz personal, un prezent diferit de cel pus la îndemână de natură, sau, mă rog, de împrejurări, context etc.”
            Când realizezi limita…ţii cont de ea pentru a o DEPĂŞI, nu ai dreptul să nu faci nimic…Ba din contră, însăşi REALIZAREA limitelor este TRANSFORMATOARE.
            Şi încă ceva…Cum să rămîi în REALITATE şi în acelaşi timp să proiectezi o alta realitate?! Este imposibil, nu ai nici timp şi nici spaţiu să o poţi face. REALITATEA se petrece ACUM şi AICI, este atemporala şi aspaţială…In afara ei nu mai există NIMIC. Între tine şi ea nu exista timp şi spaţie, sunteţi UNA.În acea clipă eşti EXISTENŢĂ pură, curgi o dată cu VIAŢA, eşti în mijlocul fluviuilui şi asta ESTE singura preocupare. Acum oamenii au timp de pierdut, bat coclaurii, umblă hai-hui, gândesc viaţa, n-o TRĂIESC, îşi ratează existenţa.
            Orice alt prezent în afara realităţii…nu există, este autoamăgire. Acum, tu spui ca pentru uz personal, de dragul artei, merită să jonglezi cu imaginarul…Dar REALITATEA, acea realitate unică, adică EXISTENŢA, nu întrece orice imaginaţie? De fapt este inimaginabilă, surprinzătoare, veşnic nouă, de necuprins, mirobolantă, copleşitoare, trăire pură, cum s-o înlocuieşti cu un surogat, cum s-o reduci la o imaginaţie ? Dece să te mulţumeşti cu firimiturile, cu limitele unor realităţi conteafacute…cănd numai TU te poţi îmiedica s-o cunoşti, când numai de TINE depinde s-o cunoşti pe cea adevărată, pe SINGURA, de fapt? Cănd spun tu , nu fac referire in mod direct la tine…
            Armonizarea nu poate fi, nu poate funcţiona decât cu tine insuţi, adică cu Existenţa, este singura relaţie interdependentă in care ne aflam intr-o infinitate de forme, orice altă formă de armonizare este imaginară, în afara realităţii.
            Desigur, repet…TOT CEEA CE EXISTĂ ARE UN DREPT LEGITIM…dar acest drept ţine cont de un factor inalienabil : LIBERTATEA. Libertatea este un DAT, este nevoia supremă a oricărei fiinţe, iar exercitarea acesteia este legitimă. Fără libertate s-ar pierde insuşi scopul Existenţei, care este scop în sine…manifestarea diversităţii în unitate, adică manifestarea UNICITĂŢII, dar manifestarea unicităţii nu trebuie să se întoarcă împotriva ÎNTREGULUI din care şi prin care TOTUL face parte, chiar dacă libertatea ne dă acest drept. A nu fi împotriva TA este ARMONIA.
            Poetul cu pricina, este cu siguranţă un OM.

            Apreciat de 1 persoană

          • Cuvântul taxat trebuia să fie pus între ghilimele. Cum să te consider un taxator aspru, un vânător de „așa nu”? Am scris textul cuprins între paranteze cu simpatie și drag.
            Atitudinea ta intransigentă îmi convine.
            Dacă există subiecte frivole? Poate. Însă nivelul discuției este dat de cei implicați în „dezbatere”.

            Ești, zici tu, o fire blândă. Sunt convinsă că așa este. Se pare că și eu am această însușire, dar, mă tem că este dublată de o imensă dorință de a încerca imposibilul… nu în favoarea mea… sunt prinsă într-o perpetuă „acțiune” de risipire… Dar, acest fapt nu mă împiedică să trăiesc cu intensitate prezentul, iubesc viața și oamenii.

            Crede-mă, aproape că sunt „blocată” nu de teama că nu aș ști ce spun că știu, sau pentru că am atins nu știu ce punct limită, ci pentru că expozeul tău din prima parte a răspunsului este atât de complet și de direct încât mi se pare că am trecut sau staționez și eu în acel spațiu. 🙂

            Da, realizez limita și țin cont de ea pentru a o depăși. Nu printr-o programare, ci pur și simplu așa, că știu…

            Autoamăgire? Știu că nu uzez de acest „artificiu”…
            Un strop de îndoială mă încearcă: oare, jonglez cu imaginarul?
            O să-mi răspund într-o anume clipă.

            te citez: „Armonizarea nu poate fi, nu poate funcţiona decât cu tine însuți, adică cu Existenţa, este singura relaţie interdependentă în care ne aflam într-o infinitate de forme, orice altă formă de armonizare este imaginară, în afara .” Înțeleg, dar nu pot să spun că știu…
            Da. Poetul cu pricina este om. Noapte bună!

            Apreciat de 1 persoană

          • Din fericire forma sub care putem spune acelaşi lucru…ne individualizează, iar această fericire este multiplicată de esenţa care ne unifică.
            Jonglatul cu imaginarul este posibil atunci cănd între tine şi ceea ce ESTE intervine timpul şi spaţiul. Imaginarul este temporal, pe când a FI… este atemporal. Prezentul este etern, nemuritor, veşnic nou şi ocupă tot spaţiul, nu lasă loc timpului psihologic, să se manifeste. De fapt timpul nu se pot manifesta decăt în imaginar, sau pe cadranele ceasurilor.
            Asevărata jonglerie este aceea de a trece de la periferie, acolo unde funcţionează timpul şi spaţiul, în CENTRUL atemporal şi de a reveni DOAR cănd este nevoie.
            În privinţa limitelor…există doar limite biologice şi acestea temporare…Celelalte sunt la îndesufletul nostru să fie înlăturate. Din nefericire acestea aparţin în principal educaţiei familiale, şcolare şi sociale, care ne implantează şi ne consolidează izolaţionistul ego. De aici începe coşmarul…

            Apreciază

          • Da, forma și modul în care ne adresăm celor care sunt interesați de subiectele abordate, ne deosebește.
            Prezentul este etern,dar pentru a înțelege / a percepe acest fapt trebuie ( e nevoie) să apelăm la imaginație…
            Da, întotdeauna există o clipă de unde începe coșmarul…

            Apreciat de 1 persoană

          • Percepţia DIRECTĂ nu este inginară. Pentru imaginar este nevoie de memorie, de trecut, de cunoştinţe. Percepţia directă este spontană şi nu aparţine gândirii. Am fost condiţionaţi să credem că omul, că ceea ce este specific omului, găndirea, judecata…este TOTUL, este sufucientă. EROARE. Faptul că baza de date, adică cunoştinţele, amintirile, condiţionările aflate în memorie constituie materialul de procesat, acesta nu trebuie folosit decât pentru ceea ce se referă la activităţile practice aflate strict în sfera materială a activităţilor noastre. VIAŢA noastră interioară este cu mult mai cuprinzătoare (sau ar trebui să fie… în măsura în care este descoperită) şi nu are nimic în comun cu găndirea, repet, decât pentru nevoile practice, cotidiene, ce ţin de profesie sau de alte condiţionalităţi ce n-au nimic în comun cu interacţiunile specifice relaţilor cu Existenţa . PREZENTUL este perceput spiritual, cu acele organe spirituale cu adevărat specifice omului, cu acele organe care-l fac pe OM cu adevărat uman, cu acei „ochi şi urechi” de care vorbeşte Iisus, ca să fie pe înţelesul acelora ce nu le cunoşteau încă, acelora care nici nu bănuiau că le au sub o formă nedezvoltată. Ele se dezvoltă prin cultivarea sensibilităţii, dar asta este o altă discuţie.
            Prezentul nu poate fi înţeles cu găndirea, gândirea funcţionează pe alt palier, prezentul este TRĂIRE autentică, spontană, vie, este REVELAŢIE, este un DAR al Existenţei numit REALITATE…VIAŢĂ. Prezentul este liber de condiţionări, de trecut, de cunoştinţe, adică de momorie. Când priveşti spre ex. un copac, nu contează că-i măr sau prun…nici măcar că-i copac nu contează, vezi doar viaţa ca manifestare empatică, ca frumuseţe, ca armonie, ca perfecţiune, ca recunoştinţă, compasional, ca pe…D-zeu, dacă vrei…Cănd realizezi că-i altceva decât această stare de graţie, ai ieşit din prezent.
            Nu ştiu dacă mă fac înţeles… ?!

            Apreciază

          • „Pentru imaginar ai nevoie de memorie, de trecut, de cunoștințe” , pe când, tot tu zici, percepția directă este spontană și nu aparține gândirii.
            Gândirea, judecata(?) sunt atribute specifice omului. Dar cine ne-a „condiționat” să credem că percepția este totul sau doar suficient? Am zis doar pentru că „suficiența” este, cred, graduală, de la individ la individ.

            Mă întorc la imaginar, la gândire.
            Gândirea, așa am interpretat spusele tale, este necesară doar pentru procesarea unei baze de date și trebuie folosită doar pentru nevoile practice, în timp ce viața noastră interioară nu are nevoie de gândire…
            Gândirea, în opinia mea, este un dat natural. Omul are cu adevărat nevoie de mai mult decât gândirea logică, sau programată. de aceea, aș zice, trebuie să lăsăm „câmp de acțiune” intuiției, ea este, iarăși cred, cea care generează (sau ajută) imaginarul să devină creație (am mai vorbit despre creație cândva).
            Important este modul în care gândim, dar, la fel de important este și timpul acordat gândirii logice.
            Motivul pentru care „leg” creația de acest schimb de opinii este simplul fapt că, eu gândesc, adică procesez materialul ce a stat la baza discuției: arta poetică.
            Obstrucționarea impusului creativ, de orice natură și din orice parte ar veni, nu este un reper al înțelegerii sau al descoperirii de sine.
            Consider că omul, atunci când este creativ, lasă în urmă trecutul, sau mai bine zis, prin „trăirea” amintirilor a adus trecutul în prezent…
            Exemplu pe care îl dai, în finalul comentariului, este interesant și, te asigur, eu te înțeleg.

            Apreciat de 1 persoană

          • Regret că a trebuit să răspund lui Buereriu, dar toate au un rost. Degeaba căutăm vinovaţi pentru neputinţele noastre. Comunismul, ca de altfel oricare sistem potrivnic omului, scoate la iveală gunoaiele adunate, refulate în subconştient. De fapt nu vorbim noi, suntem posedaţi de acestea, vorbeşte STRĂINUL din noi.
            Supremul act artistic, aflat in desfăşurare, este ]nsăşi Existenţa. Aceasta nu poate fi percepută în afara actului creator.
            Acum orice manifestare a conştientizării realităţii unice, ca tot ce este creaţie… ESTE act artistic. În mod eronat actul artistic este limitat la anumute activităţi specifice…Cele 9 arte ale antichităţii, cele 7 arte liberale, sau cele de astăzi, de fapt sunt mult mai multe. Să asculţi, să înţelegi, să priveşti, să compasionezi, s[ iubeşti, să CONŞTIENTIZEZI, adică să TRĂIEŞTI… este un act artistic profund creator. Dar pentru a fi creator, coautor al acestui act cu caracter Universal, este nevoie ca să trecem dincolo de bariera minţii colective. Asta înseamnă LIBERTATE, condiţia „sine qua non” a creativităţii.
            Societatea şi-a băgat peste tot nasul. Clasifică şi ierhizează arta, certifică iubirea, decretează libertatea, este un fel de D-zeu care stă cu ochii pe tine să-ţi impoziteze…creativitatea.
            Nu întâmplător, pănă nu de mult…ba chiar şi astăzi, artiştii, creatorii sunt consideraţi excentrici, ciudaţi rebeli, boemi…şi asta deoarece îşi manifestă normalitatea, adica creativitatea, libertatea. Oamenii creativi ies din turmă, nu gândesc „en gross”, nu respectă reguli imorale impuse de o majoritate …imorală, adică necreativă. Ce poate fi mai imoral decăt să îngrădeşti libertatea, cu toate că până la un punct această îngrădire are legitimitate. Este de discutat aici.
            Creativitatea este mod de viaţă CONŞTIENT, adică participativ la actul creaţiei, este exercitarea dreptului de A FI.
            Subiectul merită un ciclu de articole, este o împietate să fie tratat „en passant”.

            Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s