Ode / 9 ( Ad Thaliarchum )


ODE -  COPERTA 1

Tu vezi cum stă Soracte, ’nălţându‑se spre cer,
Zăpada în nămeţi străluminează albă,
Doar apele sunt aspre, încremenind de ger;
Pădurile îşi poartă împovărata salbă.

Pe foc aruncă lemne, ca frigul să nu vină,
O, Taliarhe, toarnă mai mult din vinul bun,
De patru ani aşteaptă în amfora sabină :
Deoparte orice grijă acuma vreau s‑o pun.

Să laşi necazu‑n pază doar zeilor din cer,
Tot ei struniră vântul pe marea‑nvolburată;
De când s‑a liniştit vâltoarea din eter
Şi frasinii‑n pădure s‑au potolit deodată.

Oricare zi trăită să‑ţi fie‑o bucurie:
Plăcerile iubirii făcute‑s pentru tine
Şi dansul tineresc, săltat cu voioşie;
Fereşte‑te de gândul la ziua care vine.

Cât tânăr eşti şi părul cărunt nu te‑a‑ntristat,
Acum aleargă, joacă, să prinzi întreaga fire,
Să cauţi vorba dulce şoptită pe‑nserat,
Când îţi găseşti iubita la locul de‑ntâlnire.

De se ascunde iute în colţul adumbrit
Şi gaj îţi dă inelul, părând că n‑ar prea vrea,
Ca să‑i răpeşti brăţara, cu râsul te‑a momit
Şi îţi întinde mâna, trăgându‑te spre ea.

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

AMINTIRE


casa parasita
Cândva,
Pe Latoriţa, lângă muntele Mohoru,
O copilă
Încherba, din curcubeu,
O casă,
Luând­-o drept îngerul ei.
Noaptea,
Ea a stat de veghe,
Crezând că, în revărsat de cer,
Îngerii
Aduc şi stelele pe lăsători,
Şi din jimbla dată lor.
Apoi, îngerii, copiii, stelele
Se vor juca în iarba muntelui
Mohoru,
Cum citise ea, copila, într-­o poveste.

din volumul Casa părăsită, Tatiana Flondor Arieșanu, Ed. Excelsior Art, 2006

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul IV /


CAZUL COP 1

Cele trei camere dinspre stradă, ale apartamentului în care locuia Rodica Paiu, erau de mari dimensiuni; ea o ocupa pe cea din mijloc, între profesoara văduvă şi familia de tineri ingineri, ce lucrau pe şantierul de îmbunătăţiri funciare de pe valea Crişului Alb.
De jur împrejur, pereţii erau ocupaţi de mobilă veche, în centru, atârna din tavan o lustră de mare valoare, cu ţurţuri de cristal, în tăietură briliant, ce reflecta multiplu lumina îmbogăţind‑o şi dând strălucire obiectelor. Sub ea se găsea o masă rotundă, ce putea fi alungită la nevoie; acum era acoperită cu o faţă din cel mai fin damasc, gros şi mătăsos totodată; la unul din capete, Rodica pusese farfuriile şi tacâmurile, necesare pentru o cină de două persoane. Serviciul de masă era simplu, farfuriile aveau o dungă îngustă argintie şi un desen cen­tral, ce amintea de o stemă trasată cu acelaşi metal nobil; solniţa şi suportul de şerveţele erau din argint masiv, la fel erau şi tacâmurile: paharele, cu picior, erau din cristal Bacara.
Rodica se pregătise în mod special pentru această seară; deşi ani în şir o duseseră greu, mama ei păstrase cele mai frumoase piese din propria ei zestre; acuma, piesele vechi puteau fi etalate în toată splendoarea lor uşor patinată. Niciodată nu i‑ar fi trecut prin gând să aşeze o asemenea masă atunci când îl avea la cină pa Grig, în faţa lui avea o anumită reţinere, greu de explicat.
În vreme ce trebăluia prin bucătărie, Rodica îşi aminti de casa lor, aşa cum o ştia din copilărie, cu musafiri, veselie şi belşug. Terasa cea mare şi acoperită cu ţiglă avea pereţii îmbrăcaţi în glicină şi în caprifoliu; simţi brusc în nări parfumul fin al florilor alb‑gălbui de caprifoliu ca şi acela, mult mai dulce, al florilor liliachii de glicină. În jurul casei se desfăşura grădina imensă, cu pomii aliniaţi şi grupaţi după soiuri; într‑o parte, Lissi, femeia ce lucra la ei dintotdeauna, ţinea în mare ordine legumele de tot felul, obţinute din seminţe selecţionate, aduse din Germania.
Marichen, aşa cum i se spunea în casă, avea amintiri destul de vagi despre întâmplările din copilărie; fusese prea mică pentru a înţelege de ce uneori părinţii ei se certau şi mama sfârşea prin a plânge. Tata lipsise o vreme şi, când se întorsese, şchiop, căci fusese rănit în război, era complet schimbat, cu figura ascetică şi aspră. Apoi el dispăruse şi mama nu mai vorbea de el, dimpotrivă, părea supărată chiar şi pe amintirea lui.
Ceea ce Marichen a aflat mai târziu a fost despre despărţirea legală, adică divorţul, şi recăsătorirea rapidă a mamei cu doctorul Paiu. Ele se mutaseră la Arad, într‑un apartament mare, în care locuiau cu încă două familii – ceea ce nu a surprins‑o fiindcă aşa locuiau toate noile ei colege de la liceul unde fusese înscrisă – din care beneficiau, în mod nemijlocit, de o cameră mare, una mică de tot şi un condor lat încărcat de mobilă. Mama ei adusese de la ţară o bună parte din mobilierul casei, aşa că acuma aglomeraţia în locuinţă era atât de mare încât aveau senzaţia că trăiesc într‑un depozit.
Doctorul Paiu venea sâmbăta şi rămânea până duminica seara; era un bărbat, tăcut şi cam plicticos; mama ei îl trata cu destulă indiferenţă, dar el nu părea să se plângă. Dormea în camera cea mică şi citea mai toată vremea. La masă, povestea cu o voce monotonă întâmplări din comuna lor, care le devenise străină; mulţi dintre prietenii nemţi fuseseră duşi în Rusia, unii fugiseră cu armatele germane iar alţii dispăruseră din sat lucrând pe şantiere din toată ţara. Brusc, Rodica îşi aminti cum le adusese odată un iepure de câmp, căpătat de la un sătean căruia îi vindecase o vacă. Mama îl pusese în baiţ şi mâncaseră din carnea aceea mai mult de o săptămână. Era un eveniment să ai atâta carne în casă!
Rodica se uită la ceas. Era ora şapte. În acel moment se auzi soneria: Victoria era punctuală. Rodica se duse să o primească şi o conduse în camera ei.
Victoria purta pantaloni albi, lungi şi eleganţi şi o bluză „cu ape”, în două culori, foarte la modă şi greu de găsit în oraş; la fiecare mişcare vira culorile între albastru şi ecarlat, dând un efect deosebit, ca un apus de soare văzut de imensitatea câmpiei; la gât îşi pusese un şirag de scoici mărunte şi sidefii; sandalele cu toc jos erau de bună calitate şi Rodica aprecia că trebuie să fie din „pachet”, adică aduse din străinătate şi vândute la negru sau prin consignaţia din oraş. Multe persoane care plecaseră într‑o ţară din apus îşi ajutau rudele prin trimiterea de pachete cu obiecte de îmbrăcăminte sau produse cosmetice. A fi îmbrăcat din „pachet” era şic, dar şi destul de costisitor.
Din plasa pe care o purta în mână, Victoria scoase doua sticle de bere şi un vas‑termos, scund şi gros, cu admirabile picturi chinezeşti pe părţile laterale; le puse pe toate cu grijă pe o tavă aşezată pe masă.
– Duc o sticlă de bere la frigider, cealaltă o putem deschide, spuse Rodica.
– Îngheţata poate rămâne pe loc, termosul acesta este foarte bun.
– Te rog să te aşezi unde îţi place, i se adresă Rodica musafirei. După ce Victoria se aşeză la masă, ridicând ochii, privirea i se opri pe un tablou fixat între cele doua ferestre, deasupra măsuţei în stil „empire”. În tablou era reprezentată o balerină, aşezată pe un scaun, aplecată să îşi lege şireturile de la pantofiorii de dans cu poante, îmbrăcată într‑un tu‑tu galben‑auriu, era tot atât de provocator de frumoasă ca o Floarea Soarelui trezită de zorii dimineţii.
– Nu ştiam că voi aţi cumpărat acest tablou, comentă Victoria. Mi‑l amintesc bine, de pe vremea când fusese expus pentru vânzare într‑o vitrină de pe Corso. Cred că a fost foarte scump.
– Mama l‑a cumpărat… Pe atunci aveam bani, remarca cu tristeţe Rodica, nu a vrut să se despartă de el nici în cele mai grele momente. După moartea doctorului Paiu, ne‑a fost tare rău, mama nu avea decât o mică pensie de urmaş… Am vândut piese de mobilă, chiar şi covoare. Un chirurg ne‑a oferit o sumă importantă pentru tablou, dar mama 1‑a refuzat. El ne încălzea inima atunci când în casă tremuram de frig! Are o lumină interioară care transpare din gesturi, din figura balerinei, din ochi i ei… Mama zicea că a fost pictat cu sufletul. Eu cred ca pictorul a fost îndrăgostit de model şi a izbutit să redea iubirea aceea care îi înflorea în inimă.
Victoria turnă în pahare speciale şi ciocniră „pentru viitor”. Se simţeau stinghere, nu ştiau cum să reînnoade legăturile din atâtea amintiri pierdute, şi viitorul nesigur şi misterios, când prezentul era un timp la care verbele se conjugau fără a avea prea mult înţeles. Ele simţeau acest moment ca o falie, în scurgerea curentă a vremii, şi nu ştiau cum să abordeze trecerea peste ea.
Mai curajoasă şi mai directă din fire, Victoria trecu la întrebări.
– Mi‑ai spus că ai fost căsătorită cu Cezar Stoenescu, de ce ai divorţat? Părea un băiat la locul său, fără îndrăzneli provocatoare. Ciudat, mi‑l amintesc numai în costum de baie, de parcă nu m‑aş fi întâlnit cu el niciodată pe stradă sau în alte anotimpuri.
Rodica duse mâna la gât într‑o mişcare nesigură, parcă s‑ar fi sufocat.
– Nu ne potriveam… am constatat acest lucru prea târziu. Era atât de cazon.
– Cazon? Ce înţelegi prin asta? se miră Victoria. Era brutal? Rodica se concentra să îşi întindă cât mai uniform salata de vinete pe felia subţire de pâine.
– Nu era brutal, dar… avea mania punctualităţii! A regulilor respectate ca la cazarmă. Este greu de descris. Ne sculam „fix” la şapte fără un sfert. Făceam dragoste „fix” la ora zece fără un sfert. Brusc izbucni în râs. Ar trebui să mă simt jenantă spunându‑ţi toate acestea, dar acum le privesc cu mult mai multă bunăvoinţă decât o făceam atunci. Ajunsese să mă isterizeze. Poate că nici nu l‑am iubit destul. Ştiu că dragostea nu se măsoară, nu este multă sau puţină, pur şi simplu există sau nu există… Cred că noi am fost mai curând „vechi colegi de şcoală”, nici măcar prieteni foarte apropiaţi, deschişi complet unul în faţa celuilalt, nu am fost.
Adierea înserării mişca perdelele aducând în încăpere ceva din gustul proaspăt al răvenelii ce adia dinspre Mureş.
– Eu sunt altfel, poate un pic boemă… El crescuse într‑o familie de militari – tata lui era colonel – apoi a urmat studiile la Academia Militară, a lucrat într‑un spital militar… Ştii cum se spune, ordinele se execută, nu se discută… Eu nu suportam să fiu „comandată după regulament”. Ceea ce se potrivea într‑o unitate militară, era ridicol şi de nesuportat acasă.
Ochii căprui ai Rodicăi luciră straniu, probabil că o lacrimă i se strecura discret printre pleoape.
Victoria întinse mâna şi o mângâie pe braţ. Se serviră din platoul cu brânzeturi, apoi Rodica adăugă:
– Partea nostimă era că tatăl său, deşi tot militar, mă accepta aşa cum eram, poate un pic cu capul în nori, nu tocmai punctuală… în schimb, mama lui a fost o adevărată soacră. Credea că nu eram partida potrivită pentru fiul ei, vezi doamne, medic, iar eu o simplă cosmeticiană! Deşi câştigam bine şi mă învârteam în „lumea bună”, eu nu aveam studii!
– Da’ ea ce studii avea? interveni Victoria.
– Ea? Liceul şi atât! Ca să fiu dreaptă, trebuie să recunosc că îşi adora fiul, cu cele bune şi cu cele rele ale lui… Se şi înţelegeau de minune.
– Ştii, gândesc că dacă ai fi fost fata bogatului domn Roit, altfel ar fi judecat soacra ta, observă pe un ton acru, Victoria.
– Poate, dar eu eram Rodica Paiu iar de Rott nici să pomenesc nu aş fi putut, i‑aş fi stricat „dosarul” unui medic militar.
Victoria gusta cu plăcere, mânuind cu eleganţă tacâmurile şi fără a face cel mai mic zgomot; muşca din felia subţire de pâine arătându‑şi puţin dinţii albi şi ordonaţi perfect între buzele frumos desenate, deşi cam subţiri. La lumina puternică a becurilor din candelabrul de deasupra mesei, tenul ei de blondă, uşor bronzat, părea auriu, pomeţii i se îmbujoraseră iar părul ridicat pe creştet îi dădea o ţinută mândră.
– Poate că te‑ai grăbit cu divorţul. În multe familii se petrec lucruri mult mai grave între soţi şi totuşi nu se despart.
– Poate. Dacă aveam un copil, nu divorţam; mi‑a fost teamă că micile ciudăţenii ale Iui Cezar să nu devină, cu trecerea anilor, adevărate manii… Nu puteam să mă transform într‑un soldat al Republicii Socialiste România, glumi ea.
– Nu te deranjează singurătatea?
– Pe tine te deranjează? întrebă brusc Rodica. Sprâncenele Victoriei se ridicară într‑un unghi ascuţit, înainte de a răspunde, căută cu mâna un şerveţel şi îşi şterse colţurile gurii.
– Marichen dragă, eu acuma am alte planuri. Nu, nu mă deranjează sau, poate, uneori, dar atunci caut persoanele cu care mă simt bine şi îmi alung singurătatea. Tu ştii că noi am fost întotdeauna o familie numeroasă, cu toţi extrem de legaţi, dacă mă pot exprima aşa. Ne întâlnim şi acuma adeseori; chiar dacă fastul de altădată s‑a dus, mesele de familie şi‑au păstrat veselia şi verva. (…)

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Vor tremura


val dupa val

Din ce în ce mai
apropiată mai clară-mi apare
Calea pe care merge
fără întoarcere
absolut
tot ce
e pământesc

«Pentru ce te mâhneşti – suflete
şi gemi înăuntrul meu»?
Nădăjduieşte
sub vuietul căderii
ultimelor valuri

Iată am plantat
câteva viţe de vie
pe malul unui râu
care-nveseleşte Cetatea

Simt în inimă
duh de bunăvoinţă
pentru cei ce vor bea
din vinul acestei vii
când cupa mea
va fi de mult deşartă
iar ei «vor tremura
de spaimă fără să fie
vreo pricină de spaimă»

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, 2003, Editura Excelsior Art

Bărăganul


epoca putea fi

Bărăganul, o imensă câmpie română, buricul pământului, cum îi mai spuneau localnicii, străbătut în direcţii diferite de ciulini sau vălătuci, cu care se juca vântul, străbătut doar de un râu ce curge agale spre vărsare la Dunăre, Ialomiţa, care aduna populaţia Bărăganului în jurul lui, dându‑le viaţă.
În vremea aceea Bărăganul era plin de ciulini, cu scaieţi dar şi cu dropii şi iepuri iar scrierile literare ale lui Odobescu sau Panait Istrate îl descriau ca pe o bogăţie naturală a patriei noastre, devenind din grădina Istambulului în grânarul Europei.
Ca parte organică esenţială a lumii vii, fiinţa umană a depins mereu, prin cerinţele sale vitale, de mediul înconjurător, de posibilităţile de supravieţuire oferite de natura în care îşi are stabilită permanent sau temporar, aşezarea. Bogăţia şi varietatea florei şi faunei, resursele oferite de reţeaua hidrografică sau de întinderea pădurilor şi câmpiilor au alcătuit marea principala cale de obţinere a hranei şi materia primă necesară desfăşurării activităţilor cerute de supravieţuire.
Convergenţa acestei multitudini de factori şi integrarea lor într‑un mediu geografic omogen, au asigurat cerinţa principală pentru existenţa şi dezvoltarea cerinţelor omeneşti, pentru importanţa şi dezvoltarea condiţiilor omeneşti pentru importanta răspundere a aşezărilor în imensa câmpie a Bărăganului.
Tatăl meu era argat la un chiabur din comună iar mama era servitoare la aceeaşi familie. Din spusele părinţilor mei rezultă că stăteam într‑o cameră alăturată de grajdul vitelor cu o fereastră pe care sta o lampă de gaz şi care lumina în cameră şi în grajd. Tata supraveghea şi noaptea animalele din grajd care erau destul de multe: 6 cai, 6 boi şi 8 vaci, plus porci, oi şi păsări. Casa chiaburului era mai spre drum. De aspectul şi de curăţenia cele cinci camere mari şi frumoase se îngrija mama într‑un mod cât se putea de atent, aşa că totul strălucea de curăţenie. Chiaburul „R” avea mulţi prieteni de vază în comună şi în primul rând pe primar, care nu trecea o săptămână fără să vină pe la „R” de 2 sau 3 ori, unde de fiecare dată i se întindea o masă copioasă. Prefera la început o ţuică, două şi după aceea peşte fript cu mujdei de usturoi, cu ardei gras copt şi mult ardei iute. Apoi, maică‑mea i‑aducea o cană cu vin roşu „de buturugă” pe care‑l sorbea direct din cana de aproape 2 litri, nu avea nevoie de pahar.
Desigur, domnul şi doamna „R” primeau şi alte vizite de nivele mai mari şi atunci se tăiau păsări, sau chiar porci, iar bucătăria, unde maică‑mea trebăluia, era în permanenţă efervescentă.
Uneori când avea mult de lucru la bucătărie, maică‑mea îl mai chema şi pe taică‑meu s‑o ajute, dar taică‑meu nu a intrat niciodată în sufragerie să‑i servească.
Maică‑mii nu i‑a refuzat Dumnezeu harul frumuseţii. Nu era neapărat nevoie s‑o cunoşti bine ca să‑ţi placă, era îndeajuns de atrăgătoare ca să‑ţi placă la prima vedere. Înfăţişarea ei era potrivită cu vârsta de femeie proaspăt căsătorită, era zveltă, suplă, toate părţile trupului bine proporţionate, avea chipul expresiv şi blând, ochi albaştri frumoşi şi dăruiţi uneori cu priviri cuceritoare, ce mergeau drept la inimă, vorbind deschis şi duios simţămintelor. Gura era într‑adevăr minunată, iar pielea fină, lucioasă, avea o podoabă de păr galben‑castaniu pe care se pricepea să‑l aranjeze cu gust, buclele cârlionţate îi stăteau bine şi ce bucle fusese dăruită din belşug.
Felul cum se îmbrăca, deşi sărăcăcios, era totdeauna curat, astfel ca să‑i pună în evidenţă silueta graţioasă. Nu purta podoabe pentru că nu avea decât verigheta şi doi cercei.
Toate acestea, arată frumuseţea naturală a femeii românce din întinsa şi bogata câmpie a Bărăganului, grânarul României.
Faptul că mama ajunsese slujnică în casa domnului „R” se datora în mare parte şi faptului că bunicul meu Grigore B, îi vânduse la un preţ derizoriu din pământul cu care a fost împroprietărit în 1923, cinci pogoane (2,5 ha) pământ arabil că nu mai avea din ce să crească pe cei 11 copii ai săi, maică‑mea fiind primul lor copil la care au ţinut ca la ochii din cap, dar au fost nevoiţi de la vârsta de 15 s‑o dea ca „fată în casă” la chiaburul „R”.
Cât îl priveşte pe tatăl meu, trebuie să spun că la vârsta de 13 ani a plecat din Munţii Buzăului, neavând ce mânca şi a pogorât în vale, în Bărăgan, în ciulini, şi cu mila domnului „R” a fost angajat ca argat la animalele pe care le avea stăpânul, despre care am scris mai sus.
A fost bucuros pentru că‑i dădeau ceva de mâncare şi un loc de dormit lângă animale.
Tata, era ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un copil maturizat prea devreme, cu o înfăţişare plăcută totuşi, care arăta slab, oacheş‑roşcat, gălbejit la faţă din cauza lipsei de hrană, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte din căciula ce o purta permanent.
Avea trăsături fine, limpezi şi o nelinişte permanentă întipărită pe faţă iar obrajii supţi, separaţi de o mustăcioară micuţă şi neagră, fac ca frumuseţea propriei tinereţi să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare, de un permanent zbucium de preocupare. Ochii, mari, gravi şi cenuşii cu sprâncene stufoase, avea o privire blândă, candidă mai mult gânditoare decât senină.
Felul său de a vorbi, mai ales cu animalele de care avea o grijă deosebită era mai degrabă poruncitor şi cu unduiri şi inflexiuni dojenitoare, iar cu stăpânul avea un ton slugarnic dar demn.
Nu ştia nici să scrie, nici să citească, ci numai să muncească şi când un animal scâncea în grajd, sărea ca ars, să vadă cum să‑l ajute, să‑l protejeze.
De aceea stăpânul se apropiase mult de tata şi‑l preţuia exploatându‑i încă firava lui forţă de muncă, cât putea.
Odată, aveam 19 sau 20 de ani şi într‑o dimineaţă mă trezesc cu boierul că vine la animale la mine şi mă ia cu vorbă dulce – „mă Dumitre pune calul la şaretă şi hai să trecem pe la lăptărie (avea opt vaci) să ne plimbăm pe câmp şi să mai vorbim, îmi spunea tata.
Gata boierule (îi plăcea să i se spună „boier”), cum spuneţi matale, vă duc unde vreţi. Ai mâncat ceva de dimineaţă? mă întreabă domnul „R”.  – N‑am avut timp boierule şi nici n‑am avut ce.
– Bine Dumitre, înhamă calul. Eu merg la Maria, în bucătărie, să ne dea o lipie, o bucată de brânză şi o sticlă de apă, că poate mai întârziem pe drum.
– Bine boierule, vă aştept la şaretă. Am plecat cu traista de merinde şi mi s‑a părut că Maria, servitoarea, mi‑a făcut discret un semn prietenos cu mâna. M‑am făcut că nu observ şi am plecat. Am plecat la lăptărie să vadă boierul ce era pe acolo şi la coborâre boierul zice:
– Ai văzut că la plecare, Maria te‑a salutat?
– Nu boierule, n‑am avut timp să văd că am plecat. Minţeam pentru prima dată şi am simţit că m‑am înroşit.
– Lasă că ştiu eu totul, despre asta o să mai vorbim ceva mai târziu… hai să vedem ce fac ăştia pe aici… ia spune, ţie‑ţi place cât de curat arată lăptăria? Parcă nu prea se omoară ăştia cu curăţenia. Ne întâmpină 2 jevruţe de câini care văzându‑l pe boier începu să se gudure pe lângă noi.
Ieşiră imediat din căsuţă şi doi tineri, soţ şi soţie, care dădu bineţe boierului. În loc de răspuns boierul îi ameninţă că o să‑i dea afară dacă nu găseşte curat ca oglinda la lăptărie. la spune cât lapte au dat vacile de dimineaţă?
– Cam vreo 15 kile, boierule. L‑am pregătit şi a plecat la oraş cu el, boierule, să trăiţi, îngăimă lăptarul.
– Lasă că ştiu eu, că întâi vă săturaţi voi şi ce mai rămâne trimiteţi la oraş. Ia spune acum, ai vreo cană de lapte proaspăt să bem şi noi?
– Avem boierule, o cană de lapte dulce proaspăt, vă aduc îndată, spuse lăptăreasa.
– Dar l‑aţi reţinut pentru voi, vezi cum furaţi, dacă vă scotocesc acuma precis mai găsesc 2‑3 litri de lapte, dar lasă că vă dau eu afară şi încheiem târgul… hai mă băiete să mergem mai departe că pierdem timpul cu hoţii ăştia.
Am plecat mai departe şi‑am lăsat pe cei doi soţi cu ochii în lacrimi, mohorâţi şi poate scrâşnind din dinţi.
– Unde mergem boierule, am întrebat.
– ?tii, m?i b?iete, mergem s??mi vezi mo?ioara, s?o ?tii ?i tu c? poate facem o afacere am?ndoi, fu r?spunsul. Ştii, măi băiete, mergem să‑mi vezi moşioara, s‑o ştii şi tu că poate facem o afacere amândoi, fu răspunsul.
– Ce afaceri să faci cu mine boierule, că eu n‑am decât două palme cu care muncesc, eu afacere ş‑apoi nici nu ştiu ce‑i aia afacere, boierule.
– Lasă mă Dumitre c‑ai să‑nţelegi tu, opreşte la capul locului colo unde sunt cele cinci pogoane, cumpărate de la Grigore B., o să stăm de vorbă şi ne‑om face ceva planuri. Să ştii că aste, cinci pogoane (2,5 ha n. a. ) de la Grigore l‑am cumpărat la cârciumă, când Grigore nu mai avea cu ce să‑şi plătească băutura şi tot acuma m‑am învoit cu el să mi‑o dea pe Maria de slujnică.
– Ei, ce zici facem învoiala Dumitre?
– Care învoială, boierule, că nu mi‑ai spus.
– Vezi tu, eu am vreo 40 de pogoane de pământ şi până acu le‑am muncit cum am putut Dumitre. M‑am gândit că tu ai crescut aici la mine, şi că ai putea să mă ajuţi mai mult. Da’ hai să luăm ceva în gură la umbra salcâmului lui Grigore şi să chibzuim.
Am scos o rogojină, am întins‑o la ambră, apoi am întins un ştergar, i‑am adus traista cu merinde şi el, boierul, a scos două lipii făcute de Maria, două ouă fierte, o bucată de brânză, o ceapă, o sticluţă mică cu ţuică şi una mare cu vin.
Hai mă Dumitre să‑i tragem un praznic aici în inima naturii, a Bărăganului nostru, a pământului meu, pe care o să‑l munceşti tu, cu animalele. Noroc, flăcăule şi să dea Dumnezeu să fim sănătoşi. Trase o duşcă pe gât, după care îmi întinse mie sticla. Nu pot boierule să beau după matale că spurc sticla, cum zice coana Tanţa, boieroaica.
– Lasă mă Dumitre că tu şi Maria sunteţi nişte copii curaţi, Tanţa s‑a boierit prea mult. Hai, ia, să fie într‑un ceas bun.
– Să trăiţi boierule, să fie într‑un ceas bun, vă urez multă sănătate – şi dădui şi eu pe gât din sticluţa de ţuică. Era o ţuică din prăştină, care‑mi cam fripsese gâtul, dar trebuia să fac faţă. Eram curios, ce urmează. Mi‑a întins şi mie o lipie, un ou fiert, o ceapă s‑o curăţ şi s‑o sparg în palme şi a scos bucata de brânză de oaie. Acuma, hai să mâncăm Dumitre, şi‑om vorbi când bem vinul.
– Bine boierule, cum vrei matale.
– Mă da’ sare nu ne‑a pus fata asta şi două ştergare mici.
– Ba ne‑a pus boierule şi o sticlă de apă să vă spălaţi pe mâini după ce mâncaţi.
– Bă, harnică, pricepută şi frumoasă‑i fata asta!
– Poftă bună boierule şi mă simt bucuros că stau cu matale la masă.
– Mai dă sticla aia cu ţuică să‑i mai trag o duşcă şi apoi să mâncăm din produsele muncii, cele mai naturale pe care le dă pământul meu. Au mâncat, ceapa şi brânza produceau sete şi sticla de vin, „de buturugă” nu se lasă aşteptată.
Boierul era un om voinic, bine făcut, cu obraji rumeni, cu ochi negri şi sprâncene stufoase, cu faţa rotundă ce se distingea prin mustăţile răsucite în jurul nasului, cu o gură mare dăltuită de o dantură perfectă, albă, proeminentă dându‑i o înfăţişare plăcută. Se rădea la două zile cu briciul ceea ce, considera el îi dădea o înfăţişare de „burghez”. (…)

fragment din romanul Epoca putea fi de aur, Marin Iordache, 2013

Și dragostea ucide / 10


si dragostea

(…)

Marina se simţi dintr‑o dată copleşită de singurătate.
Înainte de a se urca în maşină, Ivona îi zâmbi cu o expresie liniştită. tandră, ocrotitoare, dar ea era atât de cufundată în propriile ei gânduri încât gestul de prietenie al Ivonei trecu neobservat. Ea cugeta la lungile ceasuri, zile, luni care o aşteptau şi din care bărbatul iubit avea să fie absent. 
O luă alene pe o alee laterală. Era obosită. Se temea că oboseala îi va zdruncina şi bruma de echilibru pe care îi câştigase aici, la Cerna. „Trebuie să rezist! Trebuie! Nici lui Dragoş nu îi este mai uşor… îşi spuse şi porni hotărât spre casa. Îi venise o idee: să‑i scrie Eugeniei ca vrea să se întoarcă la spital. Numai fiind de folos cuiva putea să suporte despărţirea, să nu‑i mai fie teamă în fiecare clipă că lui Dragoş i s‑ar putea întâmpla vreo nenorocire. Era sigură că acum totul era posibil. 
*
La ora la care Ivona părăsea parcul, pe poarta fabricii de cherestea „Cerna” ieşea Cristina.
Sub braţul stâng ţinea o geantă cu două mânere solide. Se grăbea la poştă pentru a ridica corespondenţa. Alese drumul cel mai lung, sperând să scape de o migrenă sâcâitoare care o chinuia din primele ore ale dimineţii. Suferinţa lăsase urme pe chipul palid şi îi afectase moralul. O nemulţumea până şi faptul că strada era pustie.
Când ajunse la colţul clădirii poştei, o zărește pe Ivona care cobora cu pas elastic scările. În prima clipa nu putu să nu‑i admire ţinuta şi lumina calmă ce‑i înnobilau trăsăturile, siguranţa mersului, plăcerea cu care privea înainte, peste coroanele unui  tei secular.
Sentimentele ei faţă de Ivona erau din cele mai ciudate: o admira, o preţuia, dar nu erau rare momentele în care o ura. Şi acum ochii ei scăpărau de ură.
Tânăra nu ţinea să o întâlnească pe Ivona. Se întoarse cu faţa spre un afiş şi se prefăcu că citeşte cu atenţie anunţurile. Rămase aşa până ce zgomotul motorului maşinii care o ducea pe Ivona se stinse.
Intră, fără plăcere, în holul mare unde zarva specifică locurilor aglomerate părea să dea viaţa mulţimii de ghişee şi cabine telefonice.
În spatele unui ghişeu, o femele voluminoasă trudea, încercând să pună în ordine un vraf de plicuri mai mici sau mai mari. Tânăra se opri la acest ghişeu şi, absentă, urmarea rapiditatea mişcărilor cu care funcţionara sorta scrisorile. După ce îşi sfârşi treaba, femeia luă din geantă un măr. Muşcă din fruct cu voluptate, apoi ridică ochiul de geam ce o apăra mai mult de curent decât de contactul direct cu solicitanţii.

– Dumneata erai, Cristina? Bună‑ziua… Dacă ai fi venit numai cu cinci minute mai repede, o prindeai pe domnişoara Ivona…
Tânăra răspunse cu o voce plictisită:
– Am întâlnit‑o…
– Chiar ne întrebam: dacă şi aşa are secretară, pe dumneata,  de ce mai vine şi ea?
Cristina se aplecă mult peste ghişeu şi zise pe un ton complice:
– Obsesii şi manii…
– N‑ar trebui sa vorbeşti aşa… Domnişoara Ivona s‑a purtat mai mult decât creştineşte eu mata.
Privirea Cristinei se întunecă.
– Poate că da, poate că nu… O fi avut coşmaruri şi a găsit un mod prin care să‑şi cumpere liniştea…
– Eşti nedreaptă. Tatăl dumitale, Vasile Iorgu, Dumnezeu să‑l ierte, te‑ar sfătui să fii recunoscătoare…
Cristina îşi prinde capul în palme.
– Nu mă lua în serios. Mă sâcâie o durere de cap. Sunt extrem de irascibilă. Ştiu că nimeni nu poartă vina acelui blestemat accident… Ochii fetei erau umezi şi trişti.
– Doar n‑o să plângi, zise femeia. Sunt alţii şi mai loviţi de soartă. Oricum, cei de la fabrică au făcut dovada unei solidarităţi apreciabile. Chiar înainte de înmormântare au deschis o listă de subscripţie pentru a putea fi terminată casa pe care abia o începuse Vasile… Domnişoara Ivona a fost în capul listei şi a depus o sumă care ar fi fost îndestulătoare pentru a înzestra doua fete…
– Mai bine se îngrijea de securitatea muncitorilor, zise tânăra şi întinse mâna pentru a prelua corespondenţa. Funcţionara se prefăcu că nu observă gestul şi continuă:
– Sunt unii care pretind că, fără neglijenţa, din partea tatălui dumitale, stânjenul ăla de buşteni nu s‑ar fi dărâmat… alţii spun că tragedia n‑ar fi avut loc dacă Vasile ar fi avut mintea limpede… lumea ştie că a chefuit toata noaptea aia, înainte de accident… Se mai zice că în geanta lui de merinde a fost găsită o sticlă pe jumătate plină cu ţuică…
– N‑o fi fost chiar aşa. Tata se lăsase de băutură.
– Numai Cel de sus ştie. Ce ştim noi este că domnişoara Ivona a fost cea care te‑a întreţinut la şcoala şi a sfârşit prin a te angaja ca secretară… Multe dintre fetele şi femeile din oraş te invidiază pentru noroc…
– Sigur, domnişoara Ivona a fost foarte bună cu mine, poate prea bună, şopti Cristina, o şoaptă aproape şuierată, otrăvită de ironie. Mulţi oameni o iubesc, dar mai sunt şi din aceia care spun că e stăpânită de ţâfnă. Cât priveşte ajutorul pe care mi l‑a dat, l‑am primit pentru că nu aveam încotro… să nu crezi că mi‑e uşor să calc în fiecare zi pământul udat cu sângele tatei…
– Eşti tânără şi ai să uiţi. Ai grijă, nu lăsa ura să‑ţi întunece sufletul. Nimeni nu poartă vina de ce i s‑a întâmplat lui Vasile. Resentimentele nu aduc niciodată pace în suflet…
Cristina bătu violent cu palma în lemnul ghişeului şi o întrerupse cu brutalitate:
– Destul! Şi ia aminte: n‑o să înghit predica dumitale numai pentru că ai fost îndrăgostită de tata. Spune‑le şi celorlalţi să mă lase în pace. Nu le‑am făcut nimic, cu ce drept îmi tot cântăresc vorbele şi faptele? Nu vă plac ochii mei? în regulă, nici eu nu mor după ai voştri!
Tânăra vârî corespondenţa în geantă şi ieşi. De după geamul ghişeului, funcţionara o privea cum se depărtează.
„Oricum, e o fata mândră şi serioasă! murmură ea. Viaţa i‑a fost potrivnică; s‑a trezit singură pe lume… Ce nu‑mi place la ea e supărarea pe care o afişează faţă de oameni. E cu siguranţă ambiţioasă şi răzbunătoare. Are ea un plan, cu siguranţă, dar pariez că nimeni nu‑l va afla decât atunci când o să vrea ea…”
Când fata trânti uşa mare, în urma ei, femeia de la ghişeu puse capăt monologului şi se întoarse la maldărul de scrisori. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

In memoriam Emil Şain (19.09.1937-10.12.2012)



IUBIREA MEA NEBUNĂ

Iubirea mea nebună –
O mare tragedie,
Precum spune şi soarta:
„Aşa a fost să fie”…

Iubirea mea nebună –
O blondă înţeleaptă,
Urcam cu bucurie
La ea – treaptă cu treaptă.

Iubirea mea nebună –
Iubire ne-mplinită,
Mi-a tulburat gândirea,
Ducându-mă-n ispită.

Iubirea mea nebună,
Nebună de legat,
Îmi luase mintea toată,
Ducându-mă-n păcat.

A fost de-ajuns o umbră,
Să treacă lângă ea,
Să cred că blonda-mi – soare,
Cu altul mă-nşela.

Atunci, eu, nebunul,
În nebunia mea,
Mi-am strâns iubita-n braţe
Şi am făcut-o stea…

O stea întunecoasă
Şi fără de iubire,
Privea uimită cerul
Fără să mai respire.

Cu ochii plini de lacrimi
„De ce?” m-a întrebat,
M-a mângâiat pe faţă
Şi steaua a plecat.

S-a dus iubirea vieţii,
S-a stins de mâna mea,
Acuma-i sus, în ceruri,
Ascunsă într-o stea.

Eu, însă, fără minte,
Stau şi mă tânguiesc,
Stau între patru ziduri,
Pedeapsa-mi ispăşesc…

Iubirea mea nebună –
O mare tragedie,
Precum spune şi soarta:
„Aşa a fost să fie”…

Căci împotriva sorţii,
A sorţii ce ţi-e dată,
Nu poţi lupta în viaţă,
Ori s-o învingi vreodată.

Iubirea mea nebună
S-a dus… e într-o stea,
Încetul cu încetul,
Ajung şi eu la ea!

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Şain, Editura Excelsior Art, 2012

La cronaca della famiglia De Niro / 3 /


la cronacca della

La cena era semplice e sostanziosa, cominciava con la minestra di verdure, di cui ognuno mangiava una scodella abbondante; polenta aurea, tagliata con lo spago in fette grosse, fumanti, su taglieri di legno; a ognuno spettava una buona fetta di pecorino comperato a Fiume, Udine o Trieste; di tanto in tanto, a cena si serviva anche un uovo sodo. La carne si vedeva di rado nei piatti, invece non mancavano mai le Rosseciotole piene d’ insalata di cicoria, amarognola, i cui semi ogni friulano portava con sè quando emigrava. Il vino rosso faceva parte della razione giornaliera dei maschi, a cominciare dall’ età di dodici anni, mentre le donne non ne bevevano punto. D’ estate e d’ autunno, sul tavolo c’ era molta frutta dello sterminato giardino ben mantenuto dei De Niro.
Nel periodo di massimo lavoro, Giovanni De Niro si svegliava alle tre e mezza; Aniute si destava e gli preparava una tisame, poi tornava a letto, perche spesso faceva freddo a quell’ ora e le domestiche si alzavano solamente alle quattro.
La giornata cominciava con l’ ispezione a tutti i cantieri della città, De Niro essendo un perfetto organizzatore, qualità che gli aveva permesso di ottenere alti rendimenti senza che i lavoratori si lagnassero per lo sforzo loro. I mattoni, il mortaio, la calce, la sabbia, la pietra, il legname, il calcestruzzo, tutto il materiale si trovava alla portata di mano degli operai, sempre, nella quantità occorrente. Mai più, nella storia dei cantieri De Niro, gli operai avevano perduto tempo per mancanza di qualcosa. Ciascun muratore aveva uno o due apprendisti –questo dipendeva dalla bravura sua – che gli passavano ciò che serviva, senza che lui facesse movimenti inutili, che comportassero stanchezza sterile. Di questo tirocinio di lavoro secondario avevano avuto modo di sperimentare la pesantezza tutti i maschi De Niro, a prescindere dal fatto che erano liceali o, più tardi, studenti universitari. In estate guadagnavano i soldi necessari per le tasse lavorando sodo sui cantieri, imparando tutti i mestieri, e la paga era proporzionale al lavoro svolto.
Uno dei problemi grossi dei cantieri era legato al trasporto dei materiali da parte di carrettieri che adoperavano i propri mezzi. De Niro mise a punto un sistema semplice ed efficace di registrazione, senza ricovere a scritture. Ciascun dirigente di cantiere, cioè un capomastro di assoluta fiducia e ben pagato, aveva un aggeggio in legno, che loro chiamavano „ravage”, composto di due parti che recastraavano perfettament,: una per sè, l’ altra per il trasportatore. Dopo ogni corsa, il capomastro intagliava, in presenza del dipendente in causa, una linea che interessava entrambe le parti dello strumento e, al momento del pagamento, ciascuno presentava la sua „registrazione” le confrontavano con altra; non potevano subentrare discussioni o scorrettezze.
*
– Desidero che tu costruisca qui dei depositi, sui due lati del cortile, disse il signor De Niro, in una giorna di autunno, al capomastro che si occupava del legname.
– Depositi semplici?
– No. Sul lato settentrionale, facciamo dei depositi semplici, per la stagionatura del legname. Invece, sul lato verso Levante, quello corto, facciamo depositi chiusi, per ultimare l’ essicazione.
– Dovremo installare una stufa ad ogni capo, valutò l’ uomo.
– Fai come ti pare. Costerà molto di meno preparare il legname, che non comprarlo già essicato.
– Copro tutta la lunghezza? riprese il capomastro.
– Sì.
– E con la bottega per confezionare le impalcature come si fa?
– La costruiamo, si capisce. Se ne occuperanno due operai italiani specializzati.
La parola d’ ordine della ditta era „la qualità prima di tutto”. Proprio per questo De Niro guadagnava, in certi casi, poco o niente, ma a lungo termine il metodo aveva consolidato la buona fama, alla quale non avrebbe rinunciato per niente al mondo, adesso che tutto andava a gonfie vele.
*
Sabato sera, l’ attività si fermava alle sei. Gli operai rincasavano, una parte era del posto, altri abitavano in affitto con la moglie italiana, qualcunoanche con i figli.. In casa li aspettava la caldaia piena d’ acqua tiepida, per togliere tutta la polvere insinuatasi sotto la pelle e nei capelli folti e scuri, che sembravano incipriati.
In casa De Niro, la domenica, tutti si svegliavano alle sei del mattino, perche si potesse partecipare alla messa delle sette.
– Facciamo dormire ancora i figli, proponeva Aniute di tanto in tanto nel tentativo dic onvincere il coniuge.
– No. Andare a messa è un dovere. Che razza di persone affidabili diventerebbero se non fossero in grado di fare questo minimo sacrificio?
La dolce Aniute, nonostante la sua religiosità – era stata educata in convento – soffriva nel destare i bambini così presto di domenica, ma non osava trasgredire le regole fissate dal marito. Gli altri giorni svegliava i figli alle cinque, di modo che ripassassero i compiti scolastici. Mica si scherzava con gli ordini stabiliti dal vecchio.
I bambini brontolavano, ma si alzavano infreddoliti; subito dopo, però, cominciavano a giocherellare. In chiesa, dopo la messa, a ognuno spettava un tarallo caldo e salato, che li consolava del tutto.
Questa’ educazione rigorosa ebbe effetti differenti sui figli della famiglia, che assomigliavano ben poco tra loro. Taluni acquisirono un’ indole aspro, duro, altri diventarono deboli e sottomessi, qualcuno dei discendenti di Giovanni Primo, per spirito di fronda, divenne l’ opposto del padre, odiandolo e ammirandolo nello stesso tempo. Senza distinzione, però, furono tutti estremamente rispettosi con la mamma, come per ricompensarla del clima rude che regnava in casa per voleer del padrone. Fra tutti, Tancredi, bello e delicato, era il piu tenero,semigliava ad Aniute, confessava perfino le bazzecole, e cresceva nello stesso spirito religioso della madre.
In chiesa, il signor De Niro pregava con lo stesso impegno con cui faceva ogni cosa: aveva un concetto semplicistico sui rapporti con la Divinità, ma osservava con precisione le regole insegnatele sin dall’ infanzia. Vicino a lui, la mite Aniute pregava con profonda devozione. Sempre vestita in colori scuri, con capi di buona qualità, ma privi di eleganza, senza gioielli, pallida e magra, mormorava sommessamente le preghiere, avvertendo il senso di pace che s’ impadroniva di lei. Ogni tanto, il pensiero tornava agli anni della giovinezza, e si chiedeva, mentre l’ organo sprigionava suoni puri, che cosa mai sognava da quei tempi. Educata nel rispetto dei valori della famiglia, riteneva di aver compiuto bene il suo dovere e di essere stata ripagata. Aveva una bella famiglia numerosa, i figli erano sani, il marito serio e non bevitore, a differenza di certi Italiani che lavorarano ai cantieri; la gente la teneva in alta considerazione, oltre, erano diventati ricchi come nemmeno aveva ardivo sperare all’ inizio. Ma il suo sposo a che cosa stava pensando? La vedeva, o per lui era solamente un mobile che si muoveva per casa? Lui non la faceva partecipe ai nessuna delle sue preoccupazioni e, a dire la verità, nemmeno sapeva con esattezza quant’ erano ricchi. Ella era quasi sempre incinta o con un poppante in braccio, c’ erano le malattie infantili, poi le notti di veglia… non avevano neanche il tempo di parlare loro due, anche perche egli era così chiuso in sè, taciturno. Ricordava la casa dei genitori, in cui si viveva tanto diversamente, perfino lei era al corrente dei problemi della famiglia; veniva gente a trovarli, si discorreva, facevano buona musica. Qui tutto si limitava al giro ristretto e semplice della gente dei cantieri.
Era nuovamente in gravidanza e, nonostante la presenza degli altri figli, gioiva al pensiero della prossima partenza per l’ Italia per il parto, come aveva fatto con quasi tutti gli altri pargoli. Sua madre l’ avrebbe accolta volentieri e l’avrebbe coccolata. Sorrise lievemente e i tratti suoi si addolcirono.
„Ite, missa est!”
La voce del prete la distolse dal sogno ad occhi aperti.
– Ho chiamato tutti gli italiani per questo pomeriggio, l’ informò De Niro sul sagrato della chiesa.
– Farò i preparativi dovuti, sussurrò lei dimessamente.
*
Nel cortile di casa era convenuta una cinquantina di persone, per lo più maschi, solo qua e là balenava una veste vivacemente colorata di ragazza o giovane donna. Un buon odore aleggiava sulla comitiva; dal cielo pioveva una luce festosa.
Antonio, brioso, aitante e con lo sguardo lucente, stava in mezzo al cortile sotto la pergola di vite e suonava la fisarmonica.
Le fanciulle ballavano una furlana, cioè una sorta di polca, volteggiando velocemente guidate dai giovanotti; le sottane gli sollevavano ritmicamente e macchie di sudore ingiallivano i bustini ricamati. I corpi, ben lavati e poi strofinati con fiori di basilico emanavano un buon profumo. La polvere si alzava come una foschia trasparente e, tra i pampini, la luce filtrava calda e colorita, disegnando arabeschi dorati sui luoghi meno movimentati .
In un angolo piu appartato, alcuni giovani parlottavano.
– S’ avvicina l’ autunno, tra poco rientrerete, disse uno del posto.
– Sì, siamo come le gru, rise un Italiano alto e snello. Solo che noi andiamoverso nord-ovest, d’ autunno, non verso mezzogiorno.
L’ Italiano aveva gli occhi color delle more, brillanti, a mandorla, con le ciglia lunghe. Lo sguardo tradiva il desiderio alla vista del seno tenero delle ragazze che danzavano in mezzo al cortile. Bramava l’ abbraccio di una donna, ma non osava avvicinare nessuna delle giovinette, egli era sposato, mentre queste erano figlie o mogli dei compagni di lavoro e non stava bene intrecciare una relazione con qualcuna di esse. Bevve in un sorso un bicchiere di vino. I suoi occhi incrociarono uno sguardo che decifrò in un istante. Non sapeva chi fosse la giovane. Forse una vedova che ingannava la propria solitudine. Cominciò a ballare pure lui, pensando: „non posso mica attendere fino all’ inverno, comunque!”. La ragazza o la donna una carne bensoda e le forme avvenenti. Le sfiorò, come per caso, i seni, e percepì che si era infiammata. Rise. Rise anche lei, e saltellò più vivacemente. Un calore piacevole percorse tutta la persona di lui. La strinse per la vita e scese sull’ anca, dandole un leggero pizzicotto. Ella saltava alacremente al ritmo della musica come se non avesse recepito nulla e così l’ uomo le cinse le spalle attirandola a se, bisbigliando „vieni nella valle che ti faccio vedere qualcosa”. Il viso della donna era arrossato e lievemente perlato di sudore. Lo desiderava pure lei e tremava dal piacere che la elettrizzava. Lui insinuò una mano sotto l’ ascella e le cinse il seno tondo. Ella gemette piano. Lasciarono il gruppo di ballerini e si diressero verso il fiume che scorreva in fondo al giardino. Vecchi salici piangenti chinavano i rami flessuosi fino a toccare le onde scarse e pigre in quell’ inizio di autunno. La baciò con foga ed ella si avvinse a lui, sciolta nel desiderio. L’ appoggiò ad un tronco robusto, e continuo a palpeggiarla, impazzito del desiderio. Con un movimento frettoloso ella sbottonò la camicetta offrendo alla bocca di lui i seni bianchi e turgidi. La mors,e ed ella rise. Appena la toccò, lui esplose dal troppo desiderio.
– Vieni! disse lei, e si adagiò supina in una cavità della sponda che la nascondeva agli sguardi eventuali di un passante. Si amarono di nuovo, a lungo e con godimento. La donna sapeva ciò che voleva e come ottenere la soddisfazione agognata.
Stanco, ma contento, l’uomo si distese sull’ erba della riva.
– Chi sei? chiese.
– Lascia stare, tanto non importa, rise ella.
– Sei sposata?
– Non sono del posto, mi trovo presso parenti chiarì lei.
– Come ti chiami?
– Io ho nome di fiore, chi mi ama certo muore, scherzò la giovane. Dai, vattene, tra pocco arrivo anch’ io dopo.
L’Italiano tornò nel cortile dei De Niro e il suo sguardo suo incontrò il volto pallido e placido di Aniute. Senza volerlo, pensò: „a letto fredda dovrà esser, come mai ha fatto tanti figli?”
Aniute stava all’ ombra e sentiva le chiacchiere delle donne. La sua faccia era trasparente e intorno agli occhi le occhiaie blustre tessevano un’ ombra di mestizia. Aveva mal di schiena, era pervasa da una neghittosità inconsueta. Mirando i danzatori le venne il dubbio: „sono mai stata come loro?” Aveva l’ impressione di essere centenaria.
– Vado in camera a leggere, disse il marito, passandole vicino. Amava riempire così i momenti di quiete, i libri fortificavano il suo spirito. La stragrande maggioranza dei libri proveniva dal vescovado. Ultimamente aveva cominciato a comprarne e ne andava fiero. Come tanti autodidatti, era affezionato ai libri con vera devozione, perchè gli aprivano spazi che, prima, non aveva mai creduto di scoprire. Era molto cambiato negli ultimi anni. Il prolungato contatto col ceto ecclesiale alto aveva affinato i suoi modi, aveva modellato la sua maniera di ragionare con sottigliezza. Aveva imparato ad ascoltare pazientemente, senza interrompere l’ interlocutore, egli stesso parlava poco e saggiamente. I famigliari non conoscevano questo lato della sua indole e si sarebbero stupiti se qualcuno avresse detto di aver avuto una conversazione „colta” col signor De Niro. Per quanto fosse duro nei cantieri, riusciva abile nel combinare gli affari.
Con Aniute non discorreva per una questione di principio, le donne non avevano un ruolo importante nella sua vita. La moglie doveva essere una brava massaia, capace di allevare la nidiata fino al momento in cui i figli diventavano idonei al lavora.

fragment din romanul Clanul de Niro, ediție în limba italiană, Coleta de Sabata, Editura Excelsior Art, 2007

pentru varianta în limba română: http://www.excelsiorart.ro/carte/clanul-de-niro.html