Cazul Marichen Ursula Rott / 3 /


CAZUL COP 1

(…)
Grigore Feneşan era un bărbat sobru, sumbru şi taciturn. Cu toate acestea, plăcea femeilor fiindcă părea plin de mister şi avea o calitate rară: neplăcându‑i să vorbească, ştia să asculte. În plus, era un bărbat atrăgător, cu părul negru şi lucios, cu o privire adâncă – uneori cu un licăr de cruzime în profunzimea ei – cu tenul luminos şi trăsături regulate; când mergea, îşi ţinea spatele drept, astfel încât părea mai înalt decât era în realitate; mâinile lui expresive făceau puţine gesturi dar acestea erau capabile să schiţeze cu uşurinţă ideea pe care o susţinea cu vorba.
Viaţa de copil îi fusese umbrită de un fapt grav. În 1941, când, în urma Diktatului de la Viena, o bună parte a Ardealului trecuse sub stăpânirea ungurească, satul în care trăia împreună cu toată familia sa a căzut de partea ocupată. Fiind oameni săraci, cu o casă de copii, nici prin gând nu le trecuse părinţilor lui să îşi părăsească gospodăria crezând că, dacă se vor comporta corect, vor fi lăsaţi în pace de noii stăpânitori. În casă se aflau şase copii, Grigore, care abia încheiase clasa a şaptea primară, fiind cel mai mare dintre ei.
Casa lor se afla la marginea satului, cu grădina în pantă; zona fiind colinară, în spate, nu prea departe, se înălţa o pădurice.
Tatăl lui Grigore vorbea bine ungureşte aşa că atunci când o grupă militară a pătruns în sat şi a ajuns în dreptul lor, le‑a ieşit înainte cu bunacuviinţă tipică ţăranului român. Soldaţii a intrat în casa lor şi, fiind spre seară, au cerut să fie tăiată o găină şi să le facă gospodina un papricaş cu găluşte. Deşi speriaţi de sosirea acestora, cei din familie au încercat să se comporte cât mai simplu gândind că oameni sunt şi unii şi alţii.
Soldaţii aveau cu ei o sticlă cu vin iar tatăl lui Grigore, sperând în felul acesta că va fi mai repede lăsat în pace, a scos şi el o butelcuţă din care s‑au cinstit cu toţii.
Când s‑a întunecat, unul dintre soldaţi a zis celorlalţi să se ridice şi să plece; trebuiau să se încartiruiască iar în casa Feneşan nu era loc destul nici măcar pentru toţi membrii familiei. Sergentul, un om uscat, negru la faţă şi cu o mustaţă subţire, care băuse mai mult decât ceilalţi, după rang, le‑a spus soldaţilor să se pregătească iar el a cerut gazdei să îl conducă afară pentru nişte treburi naturale.
Ce s‑a întâmplat afară, în spatele casei, nu s‑a aflat niciodată. În atmosfera de cenuşă caldă a serii, s‑a auzit un foc de armă. Sergentul s‑a întors, a urlat ceva pe limba lui către soldaţi iar aceştia s‑au ridicat plecat.
Afară, pe grămada de gunoi a vitelor, a fost găsit trupul prăbuşit al bărbatului. Fusese împuşcat în piept. A mai trăit puţin dar fără să îşi mai recapete cunoştinţa.
Mama lui Grigore, femeie simplă, aspră, dar cu mintea limpede, a priceput pe loc nenorocirile ce îi aşteaptă. După ce şi‑a pus bărbatul pe năsălie, înainte de înmormântare, l‑a chemat la sine pe Grigore şi i‑a pus:
– Feciorul mamei, aici nu va fi de trăit, cu cei ce s‑au năpustit peste noi omorându‑ne cape vite. Ţi‑am pus un schimb – o cămaşă şi o izmeană, că mai mult nu am în casă – jumătate de pâine şi un dărăb de clisă; ia şi briceagul tatălui tău. În noaptea asta fugi prin păduriţă, ştii drurnul, şi treci dincolo. Să nu‑ţi fie frică decât de oameni, de ei să te fereşti.
L‑a strâns la piept şi l‑a condus, fără să‑l vadă cineva, până la marginea pădurii, apoi i‑a dat drumul în lume.
Frontiera nu era încă stabilizată aşa că Grigore a scăpat dincolo, la români, dormind prin adâncuri de păduri, umblând pe furiş, purtând cu sine curajul dat de vorbele mamei.
Mai mult mort de foame decât viu, a fost preluat de organele de ordine, zăpăcite şi ele de exodul impus cu furie de unguri prin satele în care au pătruns cu repeziciune, încărcaţi în vagoane de vite, înghesuiţi peste măsură, bătrâni, copii şi femei speriate, fără apă sau hrană, popi şi învăţători, tot ceea ce avuseseră înainte comunele mai de valoare, trenul ajungea prin gările cele mai apropiate de noua graniţă şi bieţii oameni trebuiau să fie ajutaţi. Grigore a ajuns şi el la Arad, flămând, obosit, buimăcit şi plin de păduchi. A fost deparazitat şi trimis la un cămin de ucenici, fiindcă a declarat că împlinise patrusprezece ani şi îşi încheiase cele şapte clase. A fost norocul lui. Cei ce se ocupau cu aceşti copii fugiţi, pierduţi sau uitaţi prin gări, 1‑au văzut deschis la minte şi vioi aşa, că l‑au repartizat ucenic la uzinele „Astra”, unde se fabricau vagoane de cale ferată; a fost calificat în meseria de electrician, urmând la şcoala profesională din localitate şi locuind până la sfârşit în căminul cel nou, situat aproape de uzină.
În primăvara lui ’44, norocul i‑a surâs din nou. Într‑una din zile, s‑a dus la meşter, cu falca umflată până aproape de ochi; acesta, om sever, dar corect, i‑a dat foaie să plece la doctor, să vadă ce‑i cu măseaua stricată; policlinica, o clădire mare şi frumoasă, cu coridoare largi şi multe săli de consultaţii, fusese construită chiar pe strada principală a oraşului, în apropiere de Biserica Roşie – numită astfel după cărămida aparentă, de o superbă culoare violacee, din care fusese zidită – şi era un punct de referinţă modern în ansamblul unitar din punct de vedere arhitectural al Aradului.
Grigore a pierdut mult timp pe la cozi neştiind cum merge treaba pe acolo, aşa că a ajuns destul de târziu. După ce i‑a drenat măseaua, medicul, îngrijorat de felul cum arăta fălea băiatului, i‑a zis să mai adaste puţin pe coridor, să îi caute nişte medicamente din rezerva proprie, pe care să le ia cu el acasă. În acest timp, a sunat sirena pentru alarma aeriană. Lumea s‑a grăbit spre adăpostul din subsolul clădirii, dar fără a fi prea speriată; de câteva săptămâni, „alarma” suna zilnic, dar avioanele anglo‑americane, pe care le recunoşteai uşor după un vuiet caracteristic, treceau peste Arad zburând spre alte oraşe ale României.
De data aceasta a fost altfel. Curând, bombele, cu un zgomot asurzitor, au început să cadă, ploaie aducătoare de moarte, slobozită, din cerul senin, umplând zona cu fum, cu foc şi cu mirosuri grele. Cei din adăpost aveau senzaţia că totul se petrece chiar deasupra capului lor. Unii plângeau, alţii se rugau, alţii, încremeniţi de spaimă, îşi aşteptau în tăcere sfârşitul.
Când Grigore a părăsit policlinica, ceea ce a apărut în faţa ochilor săi a fost imaginea apocalipsei: case în flăcări, oameni sfârtecaţi, fumul greu şi înecăcios, dărâmături, cele mai ciudate obiecte azvârlite în rondourile cu flori, copacii torsionaţi de suflul exploziilor.
Bombardamentul fiind făcut în plină zi, avioanele delimitaseră distrugerile la o zonă precisă, gara feroviară şi uzinele „Astra”; tot ceea ce se afla în jurul acestor obiective fusese complet nimicit. În păduricea, aflată, între cele două obiective, mulţi oameni crezuseră că vor găsi adăpost. A fost cel mai teribil carnagiu ce se putea închipui. Gara ardea si ea într‑un nor dens şi negru de fum, străbătut de imense limbi roşiatice sau gălbui, după cum focul cuprinsese clădirile sau imensele rezervoare cu combustibil,
Tânărul uită de durerea de măsele şi fugi spre căminul aflat dincoace de zona fierbinte. Fusese atins, dar numai într‑un colţ. Apoi încercă să ajungă la uzină, dar cordoanele de soldaţi şi pompieri, ca şi bărbaţii din apărarea civilă, nu lăsau pe nimeni să treacă, întâlnind un meşter care scăpase cu bine din infernul creat de bombe, Grigore se oferi să ajute la stingerea focarelor de incendiu; omul îl duse la o echipă aflată în formare şi băiatul începu să mişte din mormanele de dărâmături, căutând răniţi sau victime îngropate acolo.
Mai târziu, când lucrurile intrară în normal şi ordinea, atât cât putea fi, fusese restabilită, Grigore continuă să aibă coşmaruri; tinereţea îşi spuse însă cuvântul şi treptat acele momente de groază au fost alungate spre periferia conştiinţei, acolo, de unde puteau să mai iasă sau nu la iveală, monştri tainici şi ameninţători de mai târziu.
În anii ce au urmat Grigore Feneşan, ce îşi încheiase cu bine ucenicia, a preluat misiunea atât de grea şi de copleşitoare răspundere, de a juca rolul tatălui dispărut, în condiţiile tragice ale războiului. Unul câte unul, când fraţii şi surorile sale au atins vârsta la care începeau lupta pentru o profesiune, au fost ajutaţi de el, îndrumaţi şi sprijiniţi material – din toată sărăcia proprie – pentru a se forma şi a se ridica deasupra stării de‑acasă.
Primul care venea la rând era Vasile, un băiat blând şi tăcut. Grigore a aflat că la Arad tocmai s‑a înfiinţat o şcoală tehnică de îmbunătăţiri funciare, şcoală ce oferea burse şi condiţii bune de cazare şi masă. Admiterea a fost mai mult o formalitate, căci în acei ani tulburi puţină lume ştia ce putea sa însemne o asemenea calificare. Vasile a terminat cu bine cursurile şcolii respective iar, mai apoi, la sfatul lui Grigore, s‑a înscris la Facultatea de Zootehnie, ce funcţiona tot la Arad.
În vremea aceasta, lui Grigore i‑a venit rândul să plece la armată pentru a‑şi îndeplini stagiul militar. Acum se ivi a doua mare cotitură în viaţa sa. Cu un dosar politic curat ca lacrima, Grigore a fost repartizat la unităţile de securitate, o „armă nouă”, înfiinţată de regimul ce stăpânea ţara, şi care avea să joace un rol de seamă atât în dezvoltările ulterioare ale României cât şi în viaţa personală a lui Grigore.
Sobrietatea firii lui, natura introvertită şi caracterul dur erau exact calităţile ce se cereau pentru un asemenea domeniu; stăpânindu‑şi cu un sânge rece rar întâlnit, temperamentul şi vorba, Grigore a ajuns în câţiva ani un excelent ofiţer de securitate. Ce s‑a întâmplat cu el în anii aceia nu a putut afla nimeni niciodată, căci discreţia era cerinţa de bază a meseriei iar dorinţa de comunicare cu semenii săi, care îi caracterizează pe aproape toţi oameni, a fost curmată din conştiinţa lui Grigore odată cu trăirile atât de aspre ale adolescenţei sale.
Situaţia materială din ce în ce mai bună i‑a permis să îşi ajute întreaga familie să o apuce pe noul drum al prosperităţii, ce se prefigura încă destul de firav în ţară, deşi el a rămas un simplu străin pentru ei; îl respectau, dar se şi temeau de el. Singurul cu care a rămas oarecum apropiat a fost Vasile, nu atât datorită vârstei, cât mai ales diferenţei de structură sufletească, calităţile lor ca şi defectele fiindu‑le complementare.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s