„Mirarea Muntelui Albastru” sau consacrarea lirică a spaţiului şi timpului


DEVENIREA METAFOREI

Într‑o creaţie lirică, pe baza unor elemente dominante, se pot identifica etape artistice, un spaţiu afectiv şi imaginativ original, unde purificarea spiritului se face prin propagarea sunetelor vechi în pătimirea ecoului fixat în cuvinte ireductibile, îmbinare alchimică a sensurilor.

Este firesc să răzbată, în creaţia lui Iosif Băcilă, elemente din Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau Ion Pillat, deoarece poetul vine dintr‑o lume în care glasul pământului vorbeşte şi azi. Răsuflarea ancestrală încă se poate recunoaşte în satele Almăjului:

„Eu
nu cânt piatra râului,
ci iubirile ei volburând –
mirarea
Muntelui Albastru
de-a se auzi pe sine curgând!”.
(Poeme-Semenice, p. 121)

Poezia lui de atitudine romantică este o evoluţie statornică spre clasicizare chiar din originea ei, dar mai ales după volumul Poeme (1993), prin care se depăşeşte faza experienţelor lirice în potenţarea elementelor tipologice pentru a „re‑construi” un univers al spiritului românesc vechi rural şi bogat în semnificaţii universale. Până în acest moment, poetul îşi dezvăluie şi îşi demonstrează intenţia. Devenită certitudine, o slujeşte cu temeinicie.

Creaţia‑„sărbătoare” defineşte poetul. Drumul unei sărbători (2007) sugerează metaforic o tendinţă normală în orice poezie, dar mai ales în creaţia care urmăreşte existenţa „eului profund”. Volumul Poeme‑Semenice (2014) îmi întăreşte această convingere. „Răspasul” în echilibrul liric rotunjeşte un univers poetic, contribuţie semnificativă în poezia bănăţeană şi în literatura noastră. Pe „drumul unei sărbători” se întâmplă „o calificare” lirică prin motive literare, adevăruri eterne. Între fiorul folcloric şi simţul modernităţii are loc „triumful simbolicii arhaice”. Impulsurile structurilor folclorice şi ale poeziei tradiţionaliste se subordonează experienţelor moderniste şi cadenţei sufletului în consacrarea artistică a spaţiului Văii Almăjului, a timpului simţirii româneşti care urcă din „izvorul tinereţii fără bătrâneţe” (Constantin Brâncuşi) în vibraţii autentice ca ale naturii, aducând câştig sensibil clarităţii şi meditaţiei.

Eleganţa expresiei, cu artă de bijutier, strălucirea imaginaţiei în cuvinte neaşteptate, care asimilează sugestii lexicale arhaice ca orientare deliberată, nu ca simplu ornament, armonia structurală a ritmului în modalităţi interpretative ale sonorităţilor fonetice, ale sensurilor prin combinaţii de efect („acasa izbăvitoare a curcubeului”), descoperă esenţa fiinţei în inefabil:

„Lacrima nopţii veşmântată
în otava măruntă,
neogoiul din spice
când zorii desfiră
pribegii de logodnă şi nuntă…”.
(Poeme-Semenice, p. 86)

„«Îndestulate cu dor», volumele lui Iosif Băcilă se vor o sărbătoare a slovei; «înminunarea» în cuvânt va fi, desigur, un dor mărturisit (cum îşi botezase placheta din 2010), cântând Muntele cu nume de floare, apa morilor din Rudăria (în sălbăticia ei), propunând un «răspas» în Valea Miracolelor, reamintindu‑ne nedeile de altădată, când se schimbau «mărfuri şi veşti»: «O, Doamne, / ce frumoasă / e clipa în care / mă‑nminun în cuvânt, / necum în uitare!» […].

Fondator şi redactor‑şef al revistei Almăjana, ostenind cu devoţiune la apariţia ei, membru în colegiile redacţionale ale altor publicaţii bănăţene, antologat, trezind interesul multor exegeţi din zonă (eseistul Ionel Bota dezvoltând chiar un Fals tratat despre «întemeierea» melancoliei, Editura Timpul, Reşiţa, 2002), Iosif Băcilă, cel «încărcat de doruri», trudeşte la «ocoşitele» sale poeme şi, auzindu‑se în cuvânt, se mărturiseşte fără rest, încercând a străcura (precum, altădată, un alt brav almăjan, preotul dr. Ion Sîrbu) câteva «bănăţenisme din munţi»: «Să te poţi / contopi cu cuvântul – / să intri în cuvânt / ca zorile înspre ziuă!».” (Adrian Dinu Rachieru, Poezie şi dăscălie, [în] „Convorbiri literare”, Iaşi, CXLVIII [2014], nr. 6, p. 88).

Fascinaţia cuvântului creşte din uimirea înţelegerii tainelor. Prin înţelesurile fiinţei în chemarea arhaicului, chemare a sângelui, are loc retragerea în vocaţia cuvântului de a lămuri ceea ce este fiinţa. Descoperirea semnificaţiilor legăturilor sufleteşti e începutul poeziei. Versul devine mod de raportare a fiinţei la fiinţă, o emoţie copleşitoare complicată de rafinamentul tâlcuirii, de luciditatea din actul creaţiei, de reconfirmarea formelor prin modernitate. Poetul „se aude în cuvânt” şi trans‑punerea aceasta îl prinde bine, definindu‑i viaţa. Excelând în propria‑i chemare, prin funcţia suverană a metaforei, urmează ritualul întemeierii poemului ca sacerdot al naturii şi simţirii în seducţia reală a valorii, în întemeierea la zi a sensului nu doar din informaţii fundamentale, ci din trăiri esenţiale. Fără sens, omul, dar mai ales poetul nu e o fiinţă autentică. În lumea hiperactivă în care trăim, omul nu poate renunţa la deschiderile afective, are nevoie şi de poezie, iar poezia – de o casă primitoare: sufletul.

Libertatea individuală asupra cuvântului determină imagini artistice originale. O realitate specifică, Valea Almăjului, spaţiu privilegiat („Valea Miracolelor”), se impune de la sine prin structuri valorice lirice şi semantice care exprimă un univers de creaţie. Într‑o lume a convenţiilor, resursele lexicale sugerează, departe de artificial, rostirea unei realităţi de care poetul e legat profund subiectiv şi realizează, nu e un termen pretenţios, referenţialitate. E o soluţie faţă de criza cuvântului determinată de sensibilitatea postmodernă în căutarea unei paradigme care să restructureze viziunea şi simţirea.

Din perspectiva sinoptică a poeziei lui Iosif Băcilă, singeneza creaţiei evidenţiază „un registru liric care defineşte, prin autenticitate, o pagină însemnată adăugată, din Banat, literaturii naţionale.” (Ionel Bota, Fals tratat despre „întemeierea” melancoliei – eseu asupra poeziei lui Iosif Băcilă, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 50).

fragment din volumul Devenirea metaforei în poezia lui Iosif Băcilă, Constantin Teodorescu, Editura Excelsior Art, 2015

Anunțuri

8 comentarii la “„Mirarea Muntelui Albastru” sau consacrarea lirică a spaţiului şi timpului

  1. Desigur, emoţia este mai cuprinzătoare decât orice imagine, este o sumedenie de imagini care se intrepătrund, este ea însăşi creativă prin reverberaţie…
    Rolul criticului şi al istoricului literar este acela să borneze, să cartografieze, să arhiveze, aceştia sunt un fel de cadastrieri administrativi al creaţilor artistice.
    În ceea ce privesc consumatorii…aşa este, suntem în acord.

    Apreciat de 1 persoană

    • Prin punctele de suspensie de după „important” am restrâns comentariul, știind (intuind) că vei veni cu completări interesante. Și am avut dreptate.

      Despre emoție, despre calitatea ei , despre efectele ei asupra subiectului, mărturisesc, mi-ar plăcea o discuție amplă, poate o să se ivească vreodată ocazia, evident, provocată de apariția unui subiect adecvat.

      Apreciat de 1 persoană

      • Cu siguranţă că apar astfel de subiecte, sunt parte intrinsecă a Existenţei.
        Am postat 30 de articole referitoare la relatia cuplului si mai sunt multe de spus…Mai postez câteva şi mă voi opri. Subiectul nu poate avea finalitate, dar consider că este suficient cât l-am abordat..Experimentarea este singura cale de urmat…
        Spun asta deoarece mi-ai dat o idee…Mă gândesc să pun în discuţie sentimentele, emoţile, trăirile, în general. Cred că şi aici persista multă confuzie printre oameni. Se vorbeşte cu multa lejeritate şu de multe ori inadecvat despre aceste aspecte ale interiorităţi noastre.

        Apreciat de 1 persoană

      • Fiindcă crezi intr-o imagine… despre…
        Eu după ce am citit textul…AŞA am simţit. A explica poezia, actul artistic în general, este ca şi cum ai încerca sa explici…de ce iubesti…

        Apreciază

        • Întrebarea mea se referea la : „…fără a-i cunoaşte toate subtilitătile.”

          Nu știu dacă o imagine este un element suficient…
          Eu cred doar în ceea ce simt sau, mai bine spus, cred în emoția neliniștită și unică pe care o trăiesc de îndată ce (așa cum spui tu) devin „un profitor care se bucură (…) de creație”.
          Și iar ai dreptate!
          Poezia, prin tot ce înseamnă ea, ne „obligă” să o „consumăm” în cea mai sigură și totală intimitate, nu am nevoie de un ghid, dar, criticul și istoricul literar are un rol important…

          Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s