Eu, Deea / 7


apa3

(…)

Sătenii ne lăsau cu ale noastre, se obişnuiseră cu ciudăţeniile bunicii, dar eu prindeam câte o privire stranie, aruncată spre noi, şi sufeream cumplit: nu voiam cu nici un chip să ne compătimească cineva sau să o considere pe bunica nebună…
Ei nu‑i păsa.
Era altfel decât celelalte femei din sat: nu avea nici o prietenă, nu simţea nevoia să iasă, în ceasurile de răgaz, pe uliţă, să trăncănească, să pună ţara la cale.
„Nu înţeleg de ce aş pierde timpul cu nimicuri, când sunt atâtea de orânduit în ogradă şi de ce să‑mi spun necazul sau bucuria în palmă, pentru a fi vânturate de cumătra de peste drum? Le are şi dânsa pe ale ei, nu are ce face cu ale mele. E păcat mare dacă încerci să arunci pe umerii altuia necazurile şi bucuriile tale: necazurile sunt încercări la care te pune viaţa, rezolvă‑le singur, iar bucuriile, atunci când se îndură Cel de sus să ţi le trimită, gospodăreşte‑le cu cumpătare, ţine‑le cât mai mult în tine ca şi când ai şti că de altele nu o să mai ai parte…”
Puţini erau cei ce o iubeau pe bunica. Mie‑mi era dragă.
Sub duritatea afişată o simţeam slabă, fragilă.
Uneori, noaptea, făceam planuri şi îi vorbeam în gând: las’, bunico, când o să fiu mare o să te răsfăţ, n‑o să te las să munceşti… Mâinile ei, mari, puternice, nervoase, în mişcare de dimineaţa până noaptea, atât de muncite, care nu ştiau să mângâie, mă făceau să plâng.
Plângeam înfundat.
Plângeam de milă pentru ea, pentru mine, pentru bunicul.
Am iubit‑o, în felul meu. Şi ea m‑a iubit… Totuşi, în felul ei de a fi, au existat excepţii.
În zilele când se sfârşea un an şcolar, bunica era cu totul alta. Transformarea avea loc cu ceva timp înaintea, în zile premergătoare festivităţii de închidere a anului şcolar. Atunci îmi acorda o atenţie deosebită: mergea cu mine prin livezi să culegem flori pentru coroniţa pe care trebuia să o duc la şcoală. Seara, ne aşezam pe pragul casei şi aranjam florile într‑o împletitură artistică ce le făcea pe colegele mele să fie geloase şi invidioase.
Mă însoţea la şcoală, dar rămânea în umbră.
Eu, bucuroasă, atunci când coboram de pe scenă cu coroniţa pe cap, mă duceam glonţ la ea, nutrind speranţa că o să văd pe chipul ei măcar un pui de zâmbet.
Nu mă îmbrăţişa, nu mă săruta.
Mă lua de mână, strângându‑mi degetele cu palma sa puternică, într‑un fel anume – parcă ocrotitor, parcă a felicitare.
Acasă, îi striga bunicului:
– „Ia adă ciocanu’ acela şi un cui din şopron.”
Lua ciocanul şi cuiul pe care, după ce controla vârful, îl bătea în peretele prispei, lângă uşă, se uita la mine un timp, apoi lua coroniţa şi o agăţa în cui. Se trăgea un pas înapoi, privea o clipă, zvârlea ciocanul şi spunea:
– „Gata cu distracţia. La masă!”
Coroniţa rămânea acolo până vara viitoare, când aduceam o altă coroniţă care îi lua locul… Pe cea veche o depunea pe fundul unei lăzi de zestre…
Acum ştiu că, în acele clipe, era mândră, tare mândră… Din păcate a fost lângă mine doar în primii ani… patru coroniţe.
Atât am putut să fac pentru ea.
S‑a stins pe neaşteptat, atât de grabnic, încât nu am avut răgazul să fim îngrijoraţi. Când s‑a îmbolnăvit, a tăcut. Aşa cum a tăcut o viaţă. S‑a luptat singură cu răul, cu spaimele…

O dimineaţă obişnuită.
Nimeni nu aprinsese focul în vatră. Nimeni e un fel de a spune, pentru că aprinderea lui era datoria sacră a bunicii.
Derutată, iau din vadra cu apă un canci plin şi, aşa cum făceam în fiecare zi, fie că era vară sau iarnă, îmi umplu mâinile făcute căuş şi‑mi împrospătez faţa, apoi ies.
În ogradă, păsările făceau o gălăgie asurzitoare. Cereau să fie hrănite. În grajd animalele tropăiau neliniştite.
În casă nici o mişcare.
Mă furişez sub fereastra de la camera bunicii. Privesc printre muşcate şi o văd în pat.
Nu se mai întâmplase aşa ceva.
Îmi fac curaj şi intru. Mă apropii şi o întreb:
– Eşti bolnavă?
Nu‑mi răspunde, îşi mişcă doar capul pe pernă: „aşa şi aşa”.
Mă uit la ea şi nu‑mi vine să cred.
Întinsă sub pătură, cu părul răsfirat pe pernă, semăna şi nu semăna cu bunica mea. Aveam în faţă o femeie frumoasă, aşa cum nu mai văzusem. O asemăn cu un tablou pe care‑l admirasem la muzeu.
Simt că îmi este foarte dragă. Îi prind mâna, o mângâi, o duc spre buze, o sărut uşor, apoi o lipesc de obrajii mei.
Nu se opune.
Am chiar impresia că degetele ei aspre îmi pipăiau faţa.
Mă consider încurajată.
Bunica, cea mai severă şi mai neiertătoare din câte femei cunoscusem, se lăsa mângâiat şi mângâia la rândul ei…
Nu ştiu cum, dar elementul surpriză dispare aşa cum apăruse: rapid, într‑o clipă…
Doar chipul îi rămânea iluminat, ochii ca două fântâni adânci, fără să clipească, mă priveau într‑un mod care‑mi da fiori de plăcere, de mândrie: eu eram nepoata acestei femei, ea era bunica mea.
Ceea ce văd, ceea ce simt, ceea ce gândesc îmi induce o stare de spaimă.
Bunica îmi ghiceşte tulburarea.
Îşi trage mâna din strânsoarea pumnului meu şi‑mi porunceşte să‑i aduc icoana ce se afla pe peretele dinspre răsărit.
Mă ridic – era şi timpul –, altfel nu mi‑aş mai fi putut stăpâni lacrimile. Iau icoana, o şterg de praf şi mă aşez pe marginea patului. Bunica o prinde cu o mână, în vreme ce, cu cealaltă, o întoarce şi sfâşie hârtia protectoare. De sub ramă cade, pe pătura ce o acoperea, un obiect strălucitor. Era un lănţişor de argint de care atârna un mic medalion de o formă geometrică nedefinită: între dreptunghi şi romb, de dimensiuni impresionante faţă de fineţea lănţişorului. Bunica nu‑l atinge. Îmi face semn să‑l iau. Mă supun. Atingerea metalului îmi sporeşte stare de panică. Nu am timp să reacţionez în vreun fel, bunica îmi şopteşte:
– „Deschide‑l!”
Vocea caldă, tonul blând, îmi aduc ceva linişte în suflet şi siguranţă în mişcarea degetelor.
Deschid dispozitivul ce unea părţile medalionului şi, cu un clic, îl desfac.
Mă aşteptam să dau peste vreo fotografie, dar nu era aşa. În metal fuseseră săpate câteva cuvinte. Întreb, cu privirea, să citesc?
– „Doar pentru tine…”, condiţionează bunica…
Descifrez literele nu prea clare: Ţi‑l doreai. Ia‑l! Nu înţeleg nimic. Bunica mă lămureşte:
– „Cândva, într‑un moment de slăbiciune, i‑am mărturisit mamei tale, că, în tinereţe, tare aş fi vrut să prind la gâtul meu un lănţişor de argint… Nu a fost o fată bună, în schimb nu a uitat dorinţa mea neîmplinită. L‑am primit cu o zi înainte de a‑şi pune capăt zilelor. Acum e al tău. Să nu permiţi niciodată, nimănui să vorbească urât despre mama ta! Auzi?”
Părea să aibă nevoie de promisiunea mea, de un jurământ. Încerc să o îmbrăţişez. Schiţez un mic gest, dar privirea ei, ca oţelul, mă opreşte, apoi se întoarce într‑o rână, cu spatele la mine.
Înţeleg.
Ies din cameră şi îl caut pe bunicu‑meu.
Îl găsesc în vie, în spatele casei. Stătea pe un scăunel şi fuma.
– „O pierdem…”
Înainte de a apune soarele, s‑a stins… Ne‑a părăsit aşa cum ne purtase de grijă ani şi ani: tăcută şi puternică…
A plecat fără să afle că soarele răsărea şi apunea, în fiecare zi, şi pentru ea…

 

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

8 comentarii la “Eu, Deea / 7

      • Nimeni nu te poate condamna, nu are acest drept. Este o chestiune între tine şi TINE, dar nimic nu se ÎNTÂMPLĂ, totul este o consecinţă…Unde ai dreptate, zic eu, este că acea limpezime interioară, acea claritate, este revelatorie, este primită în clipa când te pui în stare de primire, în care sensibilitatea se regăseşte in organele spirituale capabile să primească revelaţia.
        Poţi evada din închisoare, dar nu poţi fugi de umbra ta, care de fapt este o realitate mai consistentă decăt orice am cunoscut până astăzi… raportul este invers…umbra eşri tu, iar cine crezi că esti…este umbra.

        Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s