Eu, Deea / 6


20 septembrie6

(…)

Pe chipul gazdei mele sălta jucăuş un crâmpei de lumină, antrenând umbrele înserării delicate într‑o mişcare asemănătoare cu cea a oglinzii unei ape domoale şi prietenoase, albindu‑se treptat ca şi cum ar fi fost stârnite de paşi grăbiţi de lumină.
Calm, linişte, o oarecare siguranţă şi multă căldură sufletească.
Acestea sunt sentimentele mele, altele, total diferite de cele pe care le lăsasem în urmă cu mai bine de şase ore.
Destul! Dacă continui să văd sub lupă întâmplările de acasă, risc prea mult. Ori, scopul meu, cred cu toată tăria, nu este de a judeca modul de viaţă al Annei, de a o aduce la disperare…

Iar Anna? Mă sperie faptul că astăzi, mai mult decât oricând, sora mea este prezentă în mintea mea, de parcă ar fi devenit, peste noapte, chiriaşă în sufletul meu şi, din umbră, cu un gest magic, pocneşte din degete, iar eu mă prezint imediat la ordin. Să fie, oare, un semn? Sunt cumva în criză de activitate?
Nu.
Am, slavă Domnului, destule de făcut. Doar că sunt conştientă că prestez o muncă sisifică…
Şi care‑i problema?
Fiecăruia dintre noi, ni se pare normal şi obligatoriu să vrem din ce în ce mai mult. Nici eu nu fac excepţie. Vreau să înţeleg o sumedenie de lucruri şi nu‑mi calculez câştigul, dar – presupun că îl moştenesc pe tata – aria mea de interes nu este prea cuprinzătoare, mă învârt, cum se spune, în ogradă…
Dramatizez. Şi nu e rău.
Doar că sunt stăpânită de o uşoară senzaţie de disconfort. E prea multă linişte, e prea puţină lumină. Perdelele şi draperiile groase par devoratoare de lumină şi, mă tem că, în curând, în jur, se va instala nestingherit întunericul…
Ce m‑a apucat?
Nu există întuneric.
Există, periodic, sau doar accidental, la dispoziţia noastră, a oamenilor, prea puţină lumină!
Ce poate fi mai important decât lumina?
Poate doar timpul…
Lumină şi timp, timp şi lumină.
Noţiuni abstracte. Dacă lumina, cred, poate fi ţinută sub control, timpul, ei bine, nu!
Şi totuşi, încercăm să stăpânim timpul. Cum? Fărâmiţându‑l! Împărţindu‑l în ore, minute, secunde. De ce procedăm aşa? Simplu! Pentru că acceptăm ideea că timpul este însăşi viaţa şi îl porţionăm în părticele potrivite cu scurta noastră existenţă… Viaţa nu ni se pare atât de scurtă dacă o măsurăm nesăbuit după visele, proiectele şi ambiţiile, speranţele noastre smintite.
Speranţa. O noţiune prea abstractă, prea des invocată, prea la îndemâna tuturor.
Şi a mea!
Întotdeauna avem ceva de adăugat, de îndreptat, de propus pentru a ridica un edificiu, pentru a întinde o mână celui căzut, pentru a ne defini.
Demagogie? Să cercetăm!
Am o relaţie strânsă şi plină de iubire cu cei mai mulţi oameni din viaţa mea, inclusiv cu Mioara. E drept, câteodată îmi place să mă joc cu ceea ce presupun eu că unul sau altul aşteaptă; mor de plăcere să le arăt realitatea în toată complexitatea ei năucitoare, ucigătoare, acţiune, consider eu, benefică – îi ajută să stea, din când în când, în faţa propriei lor oglinzi, să accepte evoluţia firească, să admire lumea, să decreteze starea de graţie pe timp nelimitat…
Ambiţii de adolescentă.
Nici eu nu stau mai bine la capitolul încrede în sine, nu semnez cecuri în alb pentru nici unul din prietenii mei. De ce? Mă tem să nu fiu dezamăgită. Egoism sau rigiditate? Câte un pic din fiecare.

Mă întorc cu gândul – fizic sunt deja aici – lângă Mioara.
Stă nemişcată, cu capul plecat într‑o parte.
Urmărind‑o, simt aceeaşi apropiere nedefinită pe care o încercasem în timp ce servea prânzul, străduindu‑se să construiască un climat pe placul meu. Chiar şi numai pentru atât îi sunt datoare. Ce subiect să atac fără a o pune în dificultate? Ştiu. O provoc să retrăiască unele momente din copilăriei ei.

– Mioara, ziceai că ai crescut aşa cum cresc copiii…
– Cu mici diferenţe – mici, dar esenţiale…

Am crescut sub aripa ocrotitoare a bunicilor; ţărani cu suflet mare, dar înăsprit de condiţiile grele cu care se confruntă cei ce sunt nevoiţi să smulgă cele necesare traiului muncind din greu. În sătucul de sub poalele muntelui, oamenii sunt diferiţi faţă de cei pe care tu îi cunoşti: ei se nasc cu complexul muntelui… Nu ştii cum vine asta? Nici eu. Ştiu doar că, de cum deschid ochii, acceptă ideea că sunt muritori, că doar muntele a fost sortit să dăinuiască.
– Eu știu că oamenii de la munte sunt puternici, au un acut simţ al solidarităţii, sunt aspri, dar totdeauna gata să te primească în casa şi la masa lor. Ceea ce vrei tu să‑mi induci e un adevăr greu de acceptat…
– Încercam doar să te familiarizez cu peisajul, cu nişte oameni pe care, fără un oarecare ajutor, nu ai cum să‑i înţelegi. Neînţelegându‑i pe ei, nu vei avea cum să mă cunoşti pe mine…
Ochii ei mă cercetau cu insistenţă. Nu‑mi e pe plac această formă de încercare de denudare. Sunt tentată să cobor privirea, dar fac un efort curajos şi surâd.
Încurajată de surâsul meu, Mioara reluă povestea.
– Bunica nu ştia să zâmbească. Nu era rea, nu era nici bună. Era aşa cum trebuie să fie o femeie: puternică pentru sine, puternică pentru alţii… Avea un fel al ei de a veghea asupra celorlalţi: vigilent, autoritar, dar, în acelaşi timp, şi tandru…
Tandreţe! Un fel de a spune.
Avea propria ei concepţie despre tot şi despre toate, inclusiv despre cum nu trebuie să le arăţi copiilor că îi iubeşti: „Nu te pisici, nu te pierde în dulcegării şi nu le căuta în coarne ălor mici, dacă vrei să fie binecuvântaţi, să aibă norocul de a spune, atunci când dă colţul ierbii: încă o primăvară, ne aşteaptă ogorul să‑i întoarcem brazda.”
Pe mama nu a iertat‑o niciodată pentru că a trăit aşa cum i‑a dictat diavolul şi nu a încercat să se salveze, să ajungă la credinţa dreaptă.
Eu cred, nu am nici o dovadă însă, că îşi însuşea o parte din eşecul mamei.
O făcea în felul ei neiertător. În primul rând, nu accepta să vorbească despre ce i s‑a întâmplat mamei.
Nu vorbea niciodată despre ea, nu a păstrat vreun obiect care să i‑o amintească. Nu mergea la cimitir, la mormântul mamei, decât de ziua morţilor, numai în acea zi îşi permitea o abatere de la program.
În ziua aceea, se ridica din pat, de cum cântau cocoşii de ziuă, dar nu se repezea să aprindă focul în vatră. Rămânea pe dunga patului, cu palmele strânse pumn şi înfipte în poala cămăşii aspre de cânepă. Murmura o rugăciune, niciodată cu voce tare, apoi se ridica mândră, dreaptă şi hotărâtă. Se îmbrăca cu hainele de sărbătoare, punea într‑un paner o ulcea din lut, nou‑nouţă, o umplea cu lapte dulce şi lega de toartă o batistă în care înnoda un bănuţ. Cu coşuleţul pe braţul stâng, mă aştepta pe prispa casei. Nu mă grăbea, nu mă certa, nu‑mi cerea nimic. Doar să o însoţesc tăcută, să merg în urma ei la trei paşi şi să fiu cuviincioasă, adică să nu privesc decât înainte, să nu iau seama la femeile ce se strigau una pe alta la porţi şi se adunau în grupuri pentru a face drumul împreună până la cimitir. Noi, eu şi bunica, nu ne alăturam lor. Ascultam slujba de undeva din margine – acolo era mormântul mamei.  (…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

4 comentarii la “Eu, Deea / 6

  1. Cand am venit pe lume
    BUNICII deja in RAI plecasera
    asa ca lucruri bune
    despre EI la ceas de seara
    NU pot a spune ! 😦
    Ferice de Domnia TA
    ca ai apucat s-o cunosti
    pe cea care-a ti-a fost BUNICA ! 🙂
    O saptamana placuta ! 🙂
    Cu stima,
    Aliosa.

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s