Fata din oglindă


marti9
E noapte.
Diana nu poate să doarmă.
Se ridică din patul confortabil închis într-un baldachin şi, timidă, deschide o fereastră.
Se apleacă peste pervaz cu intenţia de a cerceta, la lumina rece a lunii aflată, se pare, în fază de maximă activitate, imensul domeniu peste care, atât de neaşteptat, devenise stăpână.
Parcul, în mijlocul căruia se află vila, întregeşte atmosfera de basm. Arbuştii, copacii par mulţumiţi de peisajul hibernal, de tăcerea complice a nopţii.
Aerul înţepător, ţinut până acum la distanţă de geamul închis, dă buzna şi o învăluie blând, dar posesiv.
Înfiorată plăcut, tânăra se apleacă şi mai mult în afară.
Vântul vuia în noapte.
Vuietul, o înlănţuire de suspine domolite, aduce cu el un miros de vechi, miros de nou care pare decis să schimbe, cel puţin pentru Diana, lumea.
Dinspre un pâlc de arbuşti, se prelingea o geană de lumină galben-verzuie, hotărâtă să-şi traseze propria cale. Curând, lumina se adună într-o sferă diformă, în mişcare, modelând, în final, o umbră deşirată ce înainta spre casă. Ajunsă sub fereastră, îşi înalţă capul şi adulmecă aerul. Cu toate că părul arătării avea culoarea focului, ochii căzuţi în orbite, gura chinuită de un rictus sălbatic, nu răspândeşte spaimă, mai curând trezeşte curiozitate.
Diana clipi des, surprinsă: să fiu oare victima unui delir?
Semnul, venit din pântecul adânc şi misterios al nopţii, era cu siguranţă un mesaj.
Îl va descifra şi va acţiona în funcţie de date, de situaţii şi, nu în ultimul rând, va avea grijă să gestioneze cât mai convenabil trecerea şi petrecerea celor ce, cu voia, sau fără voia ei, o vor acapara, o vor antrena într-o acţiune pe care nu are cum să o definească.
Dar dacă era o cursă?
O clipă rămase pe gânduri, apoi se aplecă şi mai mult peste pervazul ferestrei ca şi când ar fi vrut să coboare şi să înfrunte realitatea, oricare ar fi ea.
De undeva, din apropierea gheretei paznicului, o voce gravă, puţin răguşită, sparse liniştea nopţii:
– Aveţi grijă, domnişoară! E periculos!
Surprinsă, Diana se întreabă ce caută acel ins, noaptea, sub fereastra ei? Îşi aminteşte că acel domn era angajat pentru a asigura paza domeniului.
Pe neaşteptate vântul se domoli.
Diana ignoră sfatul bărbatului.
Continuă să urmărească atent mişcările dezordonate ale umbrei. Se teme că un gest, o mişcare, sau pur şi simplu, doar un gând necontrolat, ar putea să o alunge. Îşi ţine respiraţia şi întinde mâinile în lateral.
– Rămâi! spuse ea pe un ton rugător.
O pală de vânt puternică trânteşte cele două canturi ale ferestrei, lipindu-le de zid.
În jurul, se agitau o mulţime de sfere luminoase care, în joacă, îşi pasau scurt, cu precizie, ghemuleţe colorate, ghemuleţe ce se deşirau prin rostogolire, lăsând în urma lor fire.
Umbra, ascunsă în spatele unui copac de dimensiuni impresoinante, privea cu atenţie şi îngrijorare spre golul ferestrei.
Diana nu are nici un fel de temere.
Caută cu insistenţă să aducă mai aproape silueta diformă, permeabilă a umbrei, să o atragă în capcana firelor de lumină deşirate de pe mosorelele colorate, pentru ca în final să-şi afunde degetele în materia fără conţinut clar şi să o modeleze după propriile-i nevoi.
Ţipătul ascuţit al unei păsări de noapte sparse tăcerea încordată. Instantaneu, umbra şi întregul cortegiu sunt prinşi de o teribilă nelinişte, un fel de zbatere necontrolată şi care se sfârşeşte de îndată ce pasărea zboară departe.
O nouă pală de vânt răscoleşte parcul.
Pe măsură ce clipele de aşteptare se transformă în minute, Diana încearcă să-şi stăpânească nerăbdarea de a atinge, de a aduce lângă ea umbra. Umbra rămâne prudentă, ascunsă în coroana arborelui uriaş, supraveghind fereastra de unde ea scruta distanţa până în vârful arborelui ce î­i îngăduia să ocupe un colţişor drept refugiu, deloc comod.
Un pocnet sec, un zgomot de os rup brutal, provoacă o mişcare lentă a aerului, aducând, de cine ştie unde, miros de pământ reavăn şi de fructe de pădure. De data asta, umbra nu mai şovăie; se lăţeşte enorm, ajungând până la nivelul pervazului, unde se adună din nou doar pentru a prinde conturul unei săbii şi pentru a descrie o succesiune de cercuri înguste ce se ridicau până dincolo de fereastra încă deschisă.
Diana se retrage un pas, atât cât să nu fie atinsă de cercurile în formare.
Uitase de umbră, uitase de tainicul îndemn de a capta umbra, de a se înfrăţi cu ea.
Caută febril în minte motivul care a făcut-­o să se ridice din pat: vreun foşnet, vreo chemare, sau neputinţa de a recunoaşte că evenimentele derulate cu mare repeziciune în ultimele săptămâni îi întorseseră viaţa pe dos?

Trebuie, îmi sunt datoare să lupt cu fantasmele, să mă prind cu amândouă mâinile de stropul de realitate pe care-l pot pierde dacă o iau razna…

Diana trecu pe lângă pat, atinse în trecere aşternutul din mătase moale, de culoare liliachie şi se îndreaptă spre masa de toaletă a cărei oglindă de cristal reflecta plantele aşezate de o parte şi de alta a uşii ce dă în baie, generând imaginea ireală a unei grădini. Îngenunche pe scaunul generos în dimensiuni, apoi îşi apropie faţa de luciul oglinzii.
Ciudat!
Spre oglindă, de dincolo de oglindă, obiectele aflate în dormitor vin spre ea; o invazie de umbre, deloc agresive, dar hotărâte. Diana se întreabă:

– Oare regizorul, oricare ar fi el, mi­-a atribuit un rost, un rol în acest haos ordonat, sau trăiesc un vis?

Închise şi deschise ochii, doar, doar îşi va vedea chipul reflectat în oglinda minuţios şlefuită.
Numai aşa, descoperindu-se, redescoperindu-se, speră să reintre în realitate, să-şi poată controla gândul, simţurile, să fie ea, Diana cea de ieri; o femeie tânără, interesată de ce se va întâmpla cu ea şi cu restul lumii în clipele următoare, tenace, dar nu încăpăţânată, diplomată, dar nu făţarnică, să înţeleagă răul şi binele, păstrându-şi nealterată convingerea că va reuşi să conjuge verbul a înţelege fără să sfârşească prin consimţire la orice, dominată, dar nu sclavă, de dorinţa de a reuşi pe plan profesional, încrezătoare, dar precaută, atribuind cuvântului speranţă o forţă impunătoare, dezghiocând-o din carapacea exerciţiului, care, uneori, explodează şi instaurează ignoranţa, responsabilă, fără a deveni tragică sau obsedată de păcatul de a crede că doar ea vede binele şi răul în esenţa lor.
Fascinată de mulţimea umbrelor, uită unde se află, uită să-şi mai caute chipul în oglindă şi acoperă suprafaţa de cristal cu degetele făcute evantai.
Ceea ce simte o sperie.
Încearcă să elibereze oglinda de apăsarea palmelor sale, dar constată că intenţia nu este suficientă; rămâne agăţată de o umbră mai înceată în mişcări şi care părea dispusă să o accepte în lumea ei, asumându-şi situaţia de „transportor” către golul instaurat într-o bună parte a spaţiului din care vrea să evadeze, sau doar să-l exploreze pentru a avea de unde să se întoarcă.
Intră în caruselul fascinant şi se lasă purtă spre nimic, adică spre vidul în care ea, umbra, e stăpână, şi pe care o va înfrunta atunci când va fi venit clipa, abia atunci, va adăuga gândul în care să înnoade speranţa de spirit.

– Mă simt ciudat, murmură Diana, ca şi cum fiinţa mea ar fi una imaterială; un firicel de apă ce se revarsă, aruncându-se în gol sau scurgându-se peste stânci cu vârfuri acoperite cu muşchi pentru ca în final să poposească într-un spaţiu în care nu există nimic… Poate am în faţă vidul despre care un filosof spunea că este originea virtualităţii: „Unde nimic nu e, totul poate fi!” De ce sunt atrasă de nimic? Oare să fiu…

(va continua)

fragment din romanul Fata din oglindă, Corina Victoria Sein, în curs de apariție, 2015

Anunțuri

8 comentarii la “Fata din oglindă

        • Caut direct, dar şi prin intermediul personajelor mele, să descopăr ceea ce îmi este necunoscut. Poate o fac şi pentru a rămâne, cum bine zici tu, în prezent, pentru a conştientiza cât de importantă este trăirea despovărată de ceea ce, în mod curent aş/se spune că este firesc: dorinţa de întoarcere…
          Mulţumesc pentru interpretarea textului care se apropie, cred eu, nesperat de mut de intenţia mea.

          Apreciat de 1 persoană

          • Meritul este în întregime al tău, că te-ai făcut înţeleasă. Eu doar sunt treaz…iar a fi treaz este o stare de normalitate.
            Înţeleg despre ce vorbeşti. Cu mult timp în urmă m-am jucat de-a scrisul unei piese de teatru. Era fascinant faptul cum la un moment dat personajele şi-au căpatat o asemenea independenţă faţa de mine, încât practic nu le mai puteam controla. Ele mă scriau, se jucau cu mine, nu eu cu ele…işi luaseră rolul în serios, aveau un destin propriu, care mă surprindea cel mai mult pe mine(?!).

            Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s