Încercare de Sine


DELIRUL - Coperta 1 (ca Poza si Text)

De altfel, se şi simte străin în epoca noastră; adesea e fără chef şi nimic nu‑l poate înveseli, de parcă ar face parte din familia mea, dar totodată şi dintr‑o alta, care a dispărut pentru totdeauna

Kafka, Unsprezece feciori

August 5

URĂSC ORAŞUL ĂSTA! Urăsc mizeria şi poluarea din satul ăsta ce‑şi spune oraş! Are şi el o uliţă principală, şi deja îl şi numim oraş. Aici tot timpul am alergie. Stupid! Nu pot să dorm. Uite, e 1:37 şi eu stau şi scriu; iar nasul îmi curge îngrozitor – parcă aş fi izvor nesecat de muci. Urăsc tot ce e aici, tot amalgamul ăsta de praf, căldură şi nori roşii! Îmi suflu nasul în foile rupte dintr‑un caiet vechi de română şi el tot continuă să curgă. Mama ei de viaţă! Aproape mă urăsc pe mine pentru alergia asta – îmi vine să dau cu pumnii în pereţi; scrâşnesc din dinţi, aprind iar lumina, rup nervos o nouă foaie din caietul de română şi apoi suflu. Suflu cât pot de tare ca să iasă tot – tot de acolo, din creierii nasului, din creierul meu lichefiat. Stau puţin, apoi strănut! La naiba! La naiba cu toţi şi cu toate! Urăsc oraşul ăsta!

August 6

Mă mănâncă ochii. Nu mai suport! Nasul îmi curge parcă mai rău. Ţin geamul deschis şi totuşi, parcă mor sufocat. Mai îmi pun picături în nas. Nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea să continui să scriu, dar mintea mea alergică nu mă lasă. Poate mâine.

Octombrie 23

Prost, asta sunt! Îmi vine să‑mi dau pumni în cap când mă gândesc ce prost sunt! Mi‑am uitat sprey‑ul pentru astm acasă iar acum nu mai pot respira (mai bine zis respir greu). Sunt aici cu mine, auzindu‑mă cum respir din ce în ce mai sacadat. Parcă nu mai vreau să mai dau drumul la aer din plămâni; şi respir din ce în ce mai adânc. Aprind lumina. Nu pot să adorm la loc – prins inevitabil într‑un ciclu oboseală‑somn‑sufocare‑trezire‑conştienţă extremă. Când m‑am trezit parcă visam că mă înec, mă înec visceral în mine – printre lichidele mele interne şi organele moi ale corpului meu. Inevitabilitatea prelingerii în hăului căscat din carnea trupului omenesc. Pieptul îmi hârâie. Stau aşa, turceşte, noaptea la 3 şi nu ştiu ce să fac. Iar florile astea de tei parcă se‑ndeasă şi ele la mine pe nas. E ciudat când ai crize de astm: parcă‑ţi simţi fiecare celulă din creier mişcându‑se, fremătând; iar mintea lucrează cum niciodată nu va lucra conştient şi te ţine aşa, treaz, cu orice preţ. Oricât ai încerca să adormi, creierul nu te lasă. Îţi spune (şi tu ştii) că respiri greu, că ceva îţi strânge coşul pieptului, că florile de tei sunt lângă tine şi în nasul tău, că sângele curge mai repede. Îţi spui că poate te păcăleşti încercând să dormi într‑o parte: te‑nşeli! Pentru moment cotul de sub coastă parcă are efect şi‑ncerci să te gândeşti la ceva frumos. Dar coşmar: hârâitul revine parcă mai tare, florile de tei, sângele – totul! Şi din nou stau turceşte. Am la mine o carte Opere complete de Goethe. Sunt la Afinităţi elective, pagina 246. Mă întind şi iau cartea de pe masă şi mă apuc să citesc, poate aşa uit. După un timp mă uit pe geam şi îmi dau seama că întunericul s‑a mai diluat. Mă simt obosit şi mă ustură puternic pleoapele şi ochii. De atâta oboseală, parcă eşti anesteziat în tot corpul şi simţi furnicături pe pielea de pe creştetul capului. Şi hârâitul se simte, fără speranţă de îmbunătăţire, la fel. Începe să mă scutească de prezenţa lui spre dimineaţă. Sting lumina. Acum o să adorm sigur. Epuizarea aduce fericire.

Octombrie 24

Iar casa asta veche, iar florile de tei! De data asta e aproape 4 dimineaţa. Aceeaşi poveste: eu dorm, acarienii mă trezesc. Nu mai suport. Citesc un pic, apoi mă satur. Aşa, numai în cămaşă, ies afară. E răcoare. Mă pun pe cimentul treptelor de la casă şi mă uit aşa, în gol, apoi mă uit la cer. Respir adânc aerul ăsta cu verdeaţă şi stele. Parcă‑s nişte ace de gămălie (stelele). Simt cimentul rece cu tălpile şi parcă mă simt mai bine. Revenirea la luciditate aduce o ameliorare de simptom. La astm eşti ca un erou de basm înconjurat de suliţe puse cu ţepii în sus în jurul tău – cum adormi, cum te laşi pe un vârf de suliţă şi te trezeşti. Eşti lucid şi respiri liniştit; adormi de oboseala, dar te trezeşti că nu ai aer. După un timp, mă ridic şi mă duc spre gard unde comunic cu natura. Respir odată adânc şi urc din nou în casă. Sper să pot adormi. Sunt obosit. Exasperat. Singur.

Iulie 28

Nu am mai scris poezie demult. Parcă sunt sătul. Sătul de atâta viaţă. De trăit fără împlinire… Poate că aerul ăsta de vară mă oboseşte, mă seacă de orice vlagă spirituală. Dar totuşi, din când în când scriu. Am scris cred vreo cincisprezece pagini. Aş vrea să scriu mai mult, dar parcă totul mă copleşeşte. Alergia, cititul… Mă ustură un pic ochii. Cred că fac o pauză.

Iulie 30

Sunt extenuat. Mă doare un pic capul şi creierul mi se pare că mi se învârte în ţeastă. Îl simt cum loveşte surd (dar ritmic) în frunte. Poate trebuie să mai ies iar cu ele în oraş. Cu ea acolo. Nu ştiu când ne vom mai vedea. Ea vrea să ne vedem.

Decembrie 19

Vreau să pot iubi. O iubesc pe L. De când am văzut‑o acum două luni (sau trei). Aşa, plină de viaţă, aşa… Aşa ca mine. Senină. Mă trece un fior ciudat când mă gândesc la ea. Nu ştiu dacă putem fi împreună. Pe L. n‑am mai văzut‑o de patru săptămâni, şi mi‑e dor de ea. Da, cred că o iubesc (poate e un pic cam prematur, dar totuşi simt ceva)! Cred că mi‑aş da viaţa pentru ea. Dacă ar muri, cred că mă va durea pieptul cât voi trăi. Uneori, mă gândesc (sau visez) că suntem singuri, singuri într‑un lift (singurul rămas întreg pe Pământ) ce urmează a fi zdrobit de o bilă de foc sau de vreun meteorit (cam S.F.‑istic scenariu, într‑adevăr!) Şi în acele clipe sunt doar eu şi ea, şi ne regăsim, ne descoperim unul pe celălalt – aflăm că ne iubim. Şi facem dragoste… Cât mi‑aş dori să‑i sărut buzele!… Nu ne‑am sărutat decât pe obraz, dar eu vreau buzele ei. Aş vrea să mă iubească. Eu o iubesc. Ştii, am încercat să mă apropii şi de altcineva, să uit de A.,dar n‑am reuşit. N‑am reuşit! Cred că nu înţeleg femeile… Toate pe care le‑am cunoscut au o faţă ascunsă, aparte – a lor şi numai a lor –, un secret ce mocneşte undeva acolo, în străfundul lor misterios, şi apoi sare şi te arde. Eu m‑am ars. Nu ştiu dacă mai am încredere în ele. Doar în L. am. Orice s‑ar întâmpla, mi‑am promis că L. va fi mereu cu mine. Tânjesc după iubire, dar realitatea înrudirii noastre mă ţine departe de ea, mă lasă doar cu carne. Aş vrea o insulă. Eu şi L. etern iubiţi în nisipul umed şi înţepător de pe mal. Iar seara, îmbrăţişaţi, să visăm la răsăritul zilei de mâine. Să visăm… Sau, mai bine să nu visăm. Să fim doar fericiţi. E tot ce cer, tot ce vreau. Să fiu fericit lângă ea; să fim împreună. E noapte. Aş vrea să‑i scriu cât de mult o iubesc, cât de mult o doresc. E atât de superbă, cu ochi ca ai mei (dar nu aşa trişti). Superbă… Cred că are prieten, dar eu tot o iubesc. N‑o s‑o uit niciodată!… Cred că e destul pentru azi. Mă bucur că pot încheia gândindu‑mă la iubire, că pot iubi fără a fi condamnat pentru asta ca în 1984 – că pot căuta fericirea. Sper să o găsesc…

Decembrie 25

Sunt sec. N‑am mai scris o poezie de când am plecat din Lascari – parcă cancerul ăsta din sat mi‑ar fi îngheţat minţile. Am impresia că o să mă răcesc aici în satul ăsta de brute, de cai limitaţi (nu generalizez, dar băieţaşii ăştia mă exasperează, cu toate că îmi arată prostia omenească). Am fost pe la L. şi mi‑a spus că o să vină prietenul ei pe la ea. Sunt fericit totuşi pentru împlinirea ei, dar trist pentru mine. Aş dori s‑o fac confidenta mea, iar eu să fiu sfătuitorul ei de taină. Am încredere în ea şi simt că şi ea are în mine, dar nu ştiu cum să realizez apropierea asta. Aş avea nevoie să‑mi descarc sufletul – sunt prea multe închise în mine, prea multe lăsate afară şi neprimite înăuntru. Îi privesc ochii şi mă gândesc că nu‑i voi putea iubi decât în însingurarea minţii mele. Pe coperta unei cărţi scria că femeile sunt de pe Venus, iar bărbaţii de pe Marte. Cred că sunt cel mai singur marţian. Am fost cu ele, dar ele n‑au fost cu mine. Ce Crăciun rece… Ce mi‑ar plăcea ca ea să fie în braţele mele sub plapumă şi să privim conturul negru al bradului proiectat pe huma peretelui – contur lăsat de lumina gălbuie a becului de pe stâlpul de afară, să vorbim şoptit şi să adormim încet în toropeala fericită a trupurilor noastre! Ce mult îmi doresc!… Mi‑e dor de Lascari, mi‑e dor de cultură, de forfota lumii vii! Şi mi‑e dor de ea…

Ianuarie 7

Ieri m‑a vizitat L. Superbă. Superbă şi frumoasă ca‑ntotdeauna. Sunt obosit (mi se închid ochii de somn), dar totuşi amintirea ei proaspătă mă tine treaz. Vreau să vorbesc cu ea ca şi cu o soră, să mă deschid în faţa unui suflet pereche. Cum am spus – superbă! Şi ne‑nţelegem atât de bine, suntem atât de aproape unul de celălalt; e atâta căldură între noi doi. Cred că ea ştie, vede că eu o iubesc – o iubesc mult. Ştiu că nu e lângă mine, ştiu că iubirea noastră e imposibilă. Dar vreau să fie fericită. Mă bucur mult că m‑a vizitat. Simt că legătura dintre noi doi se strânge tot mai mult – o văd în ochii ei şi o simt în ai mei. O simt pe ea atât de frumoasă… O vreau fericită şi mi‑aş da şi viaţa pentru ea (acum nu mai cred, ci ştiu). Orice, orice aş face ca s‑o pot face fericită!… Mă ustură ochii de obosit ce sunt, dar mă gândesc la L. Sper s‑o visez în noaptea asta – măcar acolo, în vis, vom fi doar noi doi. Noapte bună, L., dulce surioară!

Aprilie 17

Ieri venit azi Corcheş înapoi cu caietele de poezii – i le dădusem de câteva zile în urmă să le arate unui cunoscut de‑al lui care ar putea să îmi spună dacă se pot publica. Dar îmi zice că nu s‑a mai întâlnit cu el şi poate mai încolo o sa vedem ce facem. Cred că nici nu s‑a văzut cu nimeni. Promisiuni doar de dragul promisiunilor. Spre seară, răsfoind caietele (aici în Lascari doar Andrei le citise cu voia mea, o verişoară de‑a lui Marius şi poate, pe ascuns, ceilalţi colegi de cameră; acasă, doar părinţii ştiau de ele şi profesoara de română din liceu – ea doar primul caiet) cu coperte plasticate, Andrei observă că lipseşte unul dintre caiete – cel de la mijloc. Bine însă că sunt meticulos şi îmi transcriu poeziile pe calculator de fiecare dată când merg acasă. Astăzi l‑a confruntat pe Corcheş de faţă cu Andrei despre caiet – s‑a dezvinovăţit că aşa cum le‑am dat aşa mi le‑a adus. Oricum, cel mai important (ca şi originalitate şi suflet) era ultimul caiet şi poeziile ce rămăseseră doar pe foi şi nu apucasem să le transcriu în caiet. N‑am însă ce să‑i fac. Mă linişteşte gândul că le am scrise acasă, în siguranţă. Însă sunt prea trist ca să mai îmi pese de a publica. Le îngrop toate iar, în mine şi în însingurarea mea. Îmi lipsesc doar ochii violeţi ai Ancăi…

Septembrie 16

Extraordinară! Superbă! Ştie ce face, iar eu am uitat de mine; ea m‑a făcut să uit de mine, de tot. Cred că tot ce‑mi voi aminti din noaptea aceea sunt ochii ei negri, frumoşi. Îmi plac fetele frumoase, iar ea a fost superbă. Ţigăncile sunt frumoase. Nici nu trebuie să spun mai mult. Trebuie doar să tac şi să‑mi aduc aminte de ea cuprinsă de mine. E frumos să nu ai gânduri, deşi pentru câteva clipe. Clipe de inconştienţă… Ce poţi cere mai mult şi mai împlinitor de la viaţă?

Septembrie 14

M‑a inşelat! Elena m‑a înşelat! Sunt cumva mut – mut poate de uimire dar nu, nu cred că de ură. Prima mea dragoste de adolescent. 17 ani. Elena… Pare atât de mult timp de‑atunci… Cât de pervese sunt femeile! Şi iarăşi, nu o zic cu ură, deşi poate că ar trebui;poate că ar fi mai sănătos. Ar trebui să nu mai folosesc poate. Micimea femeii după ce te înşală. Şi asta nu pentru că tu te‑ai urcat mai sus decât ea pe vreo scară, ci pentru că ea a căzut de pe piedestalul pe care se află – piedestalul strălucitor pe care ai suit‑o tu. Dezamăgitor! Ca într‑o scenă proastă cu un actor şi mii de măşti risipite pe scenă. Patetic, căci tu ştii că e doar un actor în spatele fiecărei măşti la care te uiţi. Liniştea caldă şi de vis a piesei dispare atunci când vezi culisele cu actorul mărunt şi ipocrit care crede cu tu ştii doar ce crede el că ştii. Durerea copilului când îşi da seama că de fapt ultimul Craciun adevărat a fost cel de anul trecut când nu văzuse încă costumaţia ascunsă a moşului. Nostalgia ireversibilului pierdut. Anul asta s‑a întâmplat să ne maturizam şi durerea şocului psihic a fost necesară pentru aceasta. Definiţie ştiinţifică şi lapidară. Inutilitatea caracterizării sentimentelor. Deziluzia iubirii în faţa unei măşti pudrate, complăcută în mârşăvia ei. Începi să înşeli – începi să mori. Repercursiunea deziluziei şi asupra deziluzionantului. Tragismul unei vieţi ratate înspre instinctualism, având ca şi cauză lipsa unui fond de valori. Iubeşte şi fă ce vrei! Da, dar nu să şi înşeli. Doar să iubeşti. Mai josnic şi mai imoral decât curvele sunt femeile întreţinute şi, cel mai de jos, femeile care înşală. Şi bărbaţii înşelători se încadrează aici – fără excepţie! 

din romanul Delirul 0ntic înainte de Apokatastasis, Alexandru-Ioan Cânda, Editura Excelsior Art, 2014 

Anunțuri

Un comentariu la “Încercare de Sine

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s