Maculatură, fier vechi


image description

Atlantologi ai viitorului,
Micile noastre victorii şi marile înfrângeri,
micile noastre adevăruri şi marile minciuni,
oraşele noastre din beton,
bolile noastre incurabile,
pulberea noastră radioactivă,
măruntele noastre speranţe şi marile deziluzii

au existat cu adevărat.

Aceste straturi de calciu
sunt oasele noastre.

Aceste obiecte de plastic nedegradabil
nu au fost talismanele noastre, ne-au servit
în menajul zilnic.

Cuburile de sticlă
nu erau zeităţile noastre, deşi s-a încercat
prin intermediul lor
să ne încovoaie voinţa
şi să ne frângă caracterele.
Se putea întâmpla
ca şi gândurile noastre să fie supuse ascultării.

Este adevărat
că ne-am înmulţit în mod animalic
şi ne-am hrănit cu fraţi ai noştri: animale şi plante,
pentru a ne menţine specia
noastră.

Nu ar fi trebuit să ne ucidem reciproc
în numele Himerei inumane:
al unui viitor mai bun.

Atlantologi ai timpului viitor,
maculatura, fierul vechi,
dacă vor supravieţui,
poate nu vor lăsa cea mai bună mărturie despre noi,
dar noi am existat cu adevărat

– şi am fost conştienţi de propria existenţă.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

VIZIUNILE DOAMNEI WHITE


HOTEL CALIFORNIA

Dacă nimeni nu le-a băgat de seamă până în dimineaţa catastrofală din 1906, după seism s-au publicat cu mare râvnă însemnările Apocalipsei unei doamne White. Cuprinsă de mânie în faţa păcatelor omeneşti şi a clădirilor somptuoase şi sfidătoare care împodobeau viitoarea conurbaţie San Francisco Bay Area, femeia şi-a scris memoriile în care prezicea că odată şi odată mânia celui de sus va preface toate acestea în scrum. Dacă falia San Andreas s-a activat în acel an, provocând cel mai mare cutremur istoric din Statele Unite, cu magnitudinea între 7,7 şi 8,25 pe scara Richter, sumbrul eveniment nu a venit pentru a confirma o viziune aleatorie. Dar asta nu înseamnă că zece milioane de locuitori ai arealului nu cultivă o superstiţie faţă de ceea ce s-ar putea repeta, la o scară asemănătoare, mai ales că, din când în când infernul de sub falii dă semne, rămase în jurul cifrelor 3 şi 4, dar cu un impact zgomotos alarmant. Aşa îmi explic reacţia dură pe care a avut-o un cititor american al blogului meu. Scrisesem despre clădirile somptuoase şi sfidătoare la adresa seismelor şi mi s-a răspuns într-un limbaj care nu poate fi reprodus. Am înlătural materialul, odată cu comentariul. Nu mult după aceea aveam să simt huruitul acela grozav, scurt însă de neuitat. Sunt lucruri despre care ai face mai bine să nu vorbeşti, dar asta nu e o soluţie. Magma continuă să fiarbă sub plăcile care plutesc pe ea, oamenii fac exerciţii anti-seism, ştiinţa face progrese, asta nu e o simplă lozincă. Cei ce au trăit seismul din 1906 nu mai există, dar, la vremea respectivă au avut grijă să imortalizeze, în cele mai neobişnuite feluri, drasticul eveniment. În vremurile noastre, supra-aglomeratul centru din San Francisco este locuit de 750.000 de oameni, iar împrejurimile, de cel puţin această cifră înmulţită cu 10. La început de secol XX, oraşul avea 400.000 de locuitori, din care 3000 au decedat la seism, fiind prinşi în locuinţe la ora 5 dimineaţa. Se spune că impactul ar fi putut fi mai puternic. Dumnezeule, dar a fost destul de puternic! De două ori, în doar câteva zeci de secunde au fost distruse 28.000 de locuinţe, avariată grav primăria, la care s-a tot construit timp de 27 de ani şi era bine cotată la capitolul anti-seism… Epicentrul a fost la 2 mile pe coasta San Mateo, la doar 3km de oraş, acolo unde San Andreas intră în imersiune în Pacific şi s-a manifestat pe o lungime de aproape 500km. Falia San Andreas a alunecat 6 metri pe o lungime de 430 km. Interesant că, resimţit până în Oregon, Los Angeles şi Sierra Nevada, seismul nu a provocat pierderi prea mari în Oakland, situat vizavi de San Francisco, în golful interior, Bay Area. Fantezia frenetică, specifică celor născuţi aici, l-a determinat pe un fotograf să profite de briza puternică, venită dinspre Ocean şi să ridice un aparat foto legat de un…zmeu, până la incredibila înălţime de 600m. De acolo a fost luată imaginea oraşului plin de dărâmături şi capătul Peninsulei, cu marele port. Martorii susţin că pământul ar fi ridicat valuri de un metru. Dar tragedia s-a desăvârşit prin marele incendiu, dezlănţuit datorită spargerii conductelor cu gaz. Pompierii nu puteau face faţă flăcărilor din lipsa apei, datorată altor conducte sparte. De-a lungul ţărmului s-a creat o crevasă adâncă, lungă de 500km. După cele trei zile de incendiu, pe mijlocul arterelor largi au fost construite lungi mese în jurul cărora se îngrămădeau sinistraţii, cărora municipalitatea şi unele firme le aduceau mâncare. S-au ridicat numeroase corturi. Multă lume a plecat din oraş pentru totdeauna. Dar pasărea Phoenix, simbolul urbei, a refăcut simbolicul edificiu al City Hall, ciudata Transamerica Pyramid, un Down Town pe măsura tuturor metropolelor americane, utilizând uneori metode-unicat de rezistenţă la mişcările scoarţei terestre, folosite şi la modernizarea vechiului pod peste golf, Bay Bridge, căruia i se mai adaugă, în paralel, două tronsoane de beton. Însăşi poarta aeriană a oraşului, aeroportul internaţional SFO este cea mai mare clădire de acest fel din lume care a fost concepută antiseism. Oraşul florilor care se caţără viguroase pe clădiri înalte, luminos şi superb, pare a omagia memoria victimelor naturii. Iadul din centrul planetei este sfidat de puterea florilor, Flower – Power.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art