Popas în amurg


marti5

Mă simt ca şi cum aş fi un recipient plin cu o substanţă grea, vâscoasă şi teribil de activă.
Nu am de ales.
Trebuie să mă despovărez, apoi să caut un firicel de drum şi să-l urmez fără să iau în seamă ce mi s-ar arăta dincolo de orizont.
Trebuie!
O voi face, răsturnând recipientul pe o porţiune de pajişte şi voi aştepta lăsarea nopţii pentru a planta arbuşti care să se hrănească necondiţionat cu substanţa înnobilată prin puterea purificatoare a firicelelor de nisip.
Istorioarele pe care le iau cu mine mă trag în jos.
Nu doresc să fiu trezorierul şi nici să trăiesc cu produsul rezultat din asamblarea întâmplărilor.
E drept, fiecare dintre noi avem câte un secret şi fiecare îl ascundem cu maximum de iscusinţă, cu gelozie şi teamă.
De cele mai multe ori, avem credinţa că secretul nostru echivalează, în periculozitate, cu efectul unei bombe, definindu-l ca fiind nimicitor şi ne simţim răspunzători pentru ce ar urma dacă…

Ce este un secret?
Un cuvinţel pe care cineva ţi-l susură la ureche;
Ceva ce nu poate să fie spus, care nu trebuie cunoscut de toată lumea;
O promisiune făcută cuiva într-un anotimp favorit ţie;
O dragoste respinsă;
O greşeală sau doar un obiect de preţ ascuns în cel mai insalubru cotlon al casei.
Secretul meu nu sare din tiparul clasic, doar interfaţa este atipică prin schimbările pe care le operez pentru a încerca imposibilul: să întorc timpul cât mai aproape de ceea ce aş numi secunda zero, adică exact de unde destinul meu a intrat sub imperiul malefic al amestecului de întâmplări pe care nu le mai pot controla sau, poate, nu mai doresc să le raportez la ceea ce mi se întâmplă mie…
Ştiu cu siguranţă, simt că nu trebuie să pun semnul egal între secret şi destin…

Un secret nu trebuie să constituie destinul nimănui!

Aşadar,
povara, alcătuită din fragmente de întâmplări, în marea lor parte nocive şi care au acţionat, poate mai acţionează şi în acest moment de răscruce, asupra a ceea ce va urma în viaţa mea, închide, ca o membrană rigidă, accesul la liberă acţiune, limitându-mi dreptul de a decide asupra evenimentelor viitoare…

Misiunea în faţa căreia mă aflu este una asumată şi o vreau paşnică.
Aşa că, m-am retras vremelnic, de bună voie, în singurătate, alegând locul şi timpul pentru a-mi cerceta cu obiectivitate şi minuţiozitate conştiinţa.
Oare, acest demers o să-mi aducă limpezirea valului de ceaţa care-mi năpădeşte prea des întreaga fiinţă?
Poate!
Numai că, modul în care percep importanţa şi efectul demersului, nu-mi aduce şi dorinţa de a mă instala în postura de competitor şi nici nu simt vreun îndemn lăuntric de a mă declara stăpână pe ceea ce va mai rămâne din agoniseala trăirilor de până acum şi care constituie, în fapt, temelia destinului meu…
Să fie misiunea mea nu o acţiune paşnică, ci una doar îndrăzneaţă, pusă sub o protecţie neobişnuită?
Voi afla la timpul potrivit!
Accept provocarea şi pornesc la drum însoţită de alaiul unor trecători ce ar putea să devină complici, ori să fie aducători de noi suferinţe pentru mine…

Din nou, Valea Cernei
După cină, tata mă invitată în bibliotecă.
Nu sunt surprinsă.
Aşa face ori de câte ori urmează să-mi petrec un timp departe de casă. Cred că se simte dator, se simte responsabil, se simte provocat, se simte îndreptăţit să cunoască în detaliu acţiunile în care voi fi implicată.
Nu-l condamn. Aşa înţelege el să mă protejeze, să intervină prompt şi eficient în ceea ce urmează să se întâmple în viaţa mea, fie ea şi cea profesională. Aparent, mă comport ca o fiică ascultătoare, chiar supusă. Atunci când îmi exprim vreo obiecţie, o fac timid, dar el a învăţat să fie conciliant, înţelegând că „nu are încotro” şi, tacit, îmi lasă toată libertatea din lume.
În concluzie: întâlnirile din bibliotecă sunt de neocolit, importante, liniştitoare: un ritual al nostru: o carte citită şi recitită, ridicată la rang de regulă impusă şi care a şi devenit parte a moştenirii…
Mai pot spune despre mine şi tata că am atins un mod armonios de a ne suporta reciproc, de a rămâne în graniţele bunei înţelegeri. Îl iubesc fără a-l cocoţa pe un soclu, îl plasez în viaţa reală şi atât. Sigur, în viaţa mea el a avut, are un rol cum nu se poate mai important, dar ştim amândoi că suntem / trăim în poveşti diferite.
În seara această, nu mă simt chiar confortabil, de parcă cineva mă trage în jos, căutând în locul meu un motiv pentru a amâna, atât cât se poate, clipa în care o să deschid uşa bibliotecii.
Menajera intră şi iese din sufragerie, dându-mi de înţeles că e timpul să mă ridic de la masă, să nu „zac” în scaun ca şi cum nu am nimic de făcut. Abia sfârşit gândul, împing scaunul în spate cu putere şi sar, pur şi simplu, în picioare.
– Scuze! E plăcut să lâncezeşti după o cină pregătită în casă…
Femeia surâde ironic şi strânge farfuriile, ciocnindu-le unele de altele. Zgomotele produse de micile atingerii se amplifică. Îmi apăs în joacă urechile cu palmele şi o rog să fie mai blândă cu bietele obiecte.
– Mâine, serviţi micul dejun la ora obişnuită? întreabă ea ca şi când nu mi-ar fi auzit rugămintea.
– O să plec mult prea devreme. Ai grijă de tata. Eu o să mă descurc…
– Cum vreţi, dar o să-mi duceţi dorul!
– Ca de fiecare dată…
– Nu glumesc! Am chiar o propunere: luaţi-mă cu dumneavoastră!
– De ce aş face-o?
– Dea-ia!
Înainte de a se îndrepta spre bucătărie, îmi mai aruncă o privire „ucigătoare”. Faptul mă amuză şi îmi schimbă starea de spirit: mă simţeam iubită. E un sentiment plăcut pe care-l vreau mai mult decât conştientizat, mi-l doresc statornicit în arhitectura trăirilor mele.
Mă grăbesc să ajung în bibliotecă.
Uşa era deschisă.
Intru.
Tata părea adormit. Mâinile, cu degetele adunate în pumn, se odihneau pe tăblia biroului masiv, iar trupu-i fragil abia se vedea în scaunul mult prea încăpător. Îşi rezemase capul de perna rigidă a spătarului şi ţinea ochii închişi. Mă simt vinovată pentru că l-am obligat să mă aştepte mai bine de trei sferturi de oră. Calc uşor, abia dacă ating covorul şi mă îndrept spre un fotoliu aflat sub fereastră, hotărâtă să aştept în linişte.
– Nu dorm… analizez şi încerc să judec cu mintea, nu cu inima
– Nu iei niciodată pauză?
– Cum să nu, atunci când…
– „… atunci când”?
– Nu vrei să ştii!
Mă furişez în spatele lui şi îi mângâi părul.
– Avem de vorbit…
– E vreo grabă? savurează odihna, răsfăţul…
– Dai şi primeşti, asta-i legea de bază a bunei înţelegeri… E rândul meu să primesc, dar nu înainte de a da…
Percep o bine înfiripată teamă în vocea lui.
Bănuiesc ce va urma.
Cu siguranţă va încerca, a câta oară? să mă determine să renunţ la hotărârea de a pleca, de a mă exila la Cerna.
Mă aflu în faţa unui demers asumat şi sunt conştientă că nu trebuie să provoc nici cea mai mică dezordine în vieţile noastre. Îmi propun să cumpănesc fiecare cuvânt, fiecare gest, numai aşa voi fi împăcată cu mine însămi. Tata, acum, nu peste o lună, un an, un deceniu, are nevoie de mai multă intimitate; să pună în balanţă, fără influenţa vreunui factor extern, beneficiile şi eventualele neajunsuri după consumarea evenimentului care urmează să aibă loc în curând…
– Descifrează-mi, te rog, legea „bunei înţelegeri”, parcă aş a-i numit-o?
Tata face o mişcare bruscă şi mă trezesc luată pe sus şi „plantată” pe colţul biroului.
– Vorbeam despre a primi şi a da…
În clipa următoare, îmi flutură pe sub nas, cum se zice, o mapă elegantă în care se aflau o mulţime de documente.
– O ofertă, în opinia mea, este o alternativă… Analizeaz-o aici, acum, sau mai târziu… Înainte de a te aprinde şi a mă lovi cu un refuz total, inspiră şi respiră de zece ori, ca în jocurile noastre de demult. Promiţi?
Iau mapa şi o cântăresc în palma dreaptă. Cum să ies din încurcătură? Cu siguranţă, mapa conţinea cel mai atractiv şi preţios pachet de vacanţă cu care tata mă tot „ameninţă” de-o vreme.
Îl cunosc bine, nu va accepta un refuz, va insista şi chiar va încerca să-şi impună vrerea, abuzând de dreptul lui de părinte. Scormonesc prin minte, sperând să găsesc o portiţă de ieşire.
– Tata, înainte de toate, am chef de o plimbare prin parc, înainte de a apune soarele…
– Bine! Dacă mâine dimineaţă o să văd bagajele la uşă, am să consider că am pierdut lupta, vremelnic, desigur. (va continua)

fragment din romanul Eliana. Popas în amurg, Corina Victoria Sein, în curs de apariție

Anunțuri

2 comentarii la “Popas în amurg

  1. Mi-a plăcut mult fragmentul, trăirile din el și mă fascinează că folosiți persoana I. Și eu vin după o perioadă în care am scris la persoana I și mă regăsesc în ce citesc. Firește, tentația e să citesc prin intermediul personajului meu, care este tot o ”ea”, dar diferențele se observă ușor.
    Vă doresc multă baftă și să ajungeți unde trebuie cu acest roman… adică la inimile cititorilor. 🙂
    Mihai

    Apreciază

    • Mă bucur că avem ocazia să ne împărtășim unele opinii. Ești un tânăr talentat și special. Am mai spus asta, cu altă ocazie și, evident, în alt mod.
      Sper să am ocazia să mă „întâlnesc” cu personajul tău, cândva…
      Aceeași urare și pentru tine. Cititorii sunt cei mai buni prieteni și critici. Îi iubesc.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s