Popas în amurg


marti5

Mă simt ca şi cum aş fi un recipient plin cu o substanţă grea, vâscoasă şi teribil de activă.
Nu am de ales.
Trebuie să mă despovărez, apoi să caut un firicel de drum şi să-l urmez fără să iau în seamă ce mi s-ar arăta dincolo de orizont.
Trebuie!
O voi face, răsturnând recipientul pe o porţiune de pajişte şi voi aştepta lăsarea nopţii pentru a planta arbuşti care să se hrănească necondiţionat cu substanţa înnobilată prin puterea purificatoare a firicelelor de nisip.
Istorioarele pe care le iau cu mine mă trag în jos.
Nu doresc să fiu trezorierul şi nici să trăiesc cu produsul rezultat din asamblarea întâmplărilor.
E drept, fiecare dintre noi avem câte un secret şi fiecare îl ascundem cu maximum de iscusinţă, cu gelozie şi teamă.
De cele mai multe ori, avem credinţa că secretul nostru echivalează, în periculozitate, cu efectul unei bombe, definindu-l ca fiind nimicitor şi ne simţim răspunzători pentru ce ar urma dacă…

Ce este un secret?
Un cuvinţel pe care cineva ţi-l susură la ureche;
Ceva ce nu poate să fie spus, care nu trebuie cunoscut de toată lumea;
O promisiune făcută cuiva într-un anotimp favorit ţie;
O dragoste respinsă;
O greşeală sau doar un obiect de preţ ascuns în cel mai insalubru cotlon al casei.
Secretul meu nu sare din tiparul clasic, doar interfaţa este atipică prin schimbările pe care le operez pentru a încerca imposibilul: să întorc timpul cât mai aproape de ceea ce aş numi secunda zero, adică exact de unde destinul meu a intrat sub imperiul malefic al amestecului de întâmplări pe care nu le mai pot controla sau, poate, nu mai doresc să le raportez la ceea ce mi se întâmplă mie…
Ştiu cu siguranţă, simt că nu trebuie să pun semnul egal între secret şi destin…

Un secret nu trebuie să constituie destinul nimănui!

Aşadar,
povara, alcătuită din fragmente de întâmplări, în marea lor parte nocive şi care au acţionat, poate mai acţionează şi în acest moment de răscruce, asupra a ceea ce va urma în viaţa mea, închide, ca o membrană rigidă, accesul la liberă acţiune, limitându-mi dreptul de a decide asupra evenimentelor viitoare…

Misiunea în faţa căreia mă aflu este una asumată şi o vreau paşnică.
Aşa că, m-am retras vremelnic, de bună voie, în singurătate, alegând locul şi timpul pentru a-mi cerceta cu obiectivitate şi minuţiozitate conştiinţa.
Oare, acest demers o să-mi aducă limpezirea valului de ceaţa care-mi năpădeşte prea des întreaga fiinţă?
Poate!
Numai că, modul în care percep importanţa şi efectul demersului, nu-mi aduce şi dorinţa de a mă instala în postura de competitor şi nici nu simt vreun îndemn lăuntric de a mă declara stăpână pe ceea ce va mai rămâne din agoniseala trăirilor de până acum şi care constituie, în fapt, temelia destinului meu…
Să fie misiunea mea nu o acţiune paşnică, ci una doar îndrăzneaţă, pusă sub o protecţie neobişnuită?
Voi afla la timpul potrivit!
Accept provocarea şi pornesc la drum însoţită de alaiul unor trecători ce ar putea să devină complici, ori să fie aducători de noi suferinţe pentru mine…

Din nou, Valea Cernei
După cină, tata mă invitată în bibliotecă.
Nu sunt surprinsă.
Aşa face ori de câte ori urmează să-mi petrec un timp departe de casă. Cred că se simte dator, se simte responsabil, se simte provocat, se simte îndreptăţit să cunoască în detaliu acţiunile în care voi fi implicată.
Nu-l condamn. Aşa înţelege el să mă protejeze, să intervină prompt şi eficient în ceea ce urmează să se întâmple în viaţa mea, fie ea şi cea profesională. Aparent, mă comport ca o fiică ascultătoare, chiar supusă. Atunci când îmi exprim vreo obiecţie, o fac timid, dar el a învăţat să fie conciliant, înţelegând că „nu are încotro” şi, tacit, îmi lasă toată libertatea din lume.
În concluzie: întâlnirile din bibliotecă sunt de neocolit, importante, liniştitoare: un ritual al nostru: o carte citită şi recitită, ridicată la rang de regulă impusă şi care a şi devenit parte a moştenirii…
Mai pot spune despre mine şi tata că am atins un mod armonios de a ne suporta reciproc, de a rămâne în graniţele bunei înţelegeri. Îl iubesc fără a-l cocoţa pe un soclu, îl plasez în viaţa reală şi atât. Sigur, în viaţa mea el a avut, are un rol cum nu se poate mai important, dar ştim amândoi că suntem / trăim în poveşti diferite.
În seara această, nu mă simt chiar confortabil, de parcă cineva mă trage în jos, căutând în locul meu un motiv pentru a amâna, atât cât se poate, clipa în care o să deschid uşa bibliotecii.
Menajera intră şi iese din sufragerie, dându-mi de înţeles că e timpul să mă ridic de la masă, să nu „zac” în scaun ca şi cum nu am nimic de făcut. Abia sfârşit gândul, împing scaunul în spate cu putere şi sar, pur şi simplu, în picioare.
– Scuze! E plăcut să lâncezeşti după o cină pregătită în casă…
Femeia surâde ironic şi strânge farfuriile, ciocnindu-le unele de altele. Zgomotele produse de micile atingerii se amplifică. Îmi apăs în joacă urechile cu palmele şi o rog să fie mai blândă cu bietele obiecte.
– Mâine, serviţi micul dejun la ora obişnuită? întreabă ea ca şi când nu mi-ar fi auzit rugămintea.
– O să plec mult prea devreme. Ai grijă de tata. Eu o să mă descurc…
– Cum vreţi, dar o să-mi duceţi dorul!
– Ca de fiecare dată…
– Nu glumesc! Am chiar o propunere: luaţi-mă cu dumneavoastră!
– De ce aş face-o?
– Dea-ia!
Înainte de a se îndrepta spre bucătărie, îmi mai aruncă o privire „ucigătoare”. Faptul mă amuză şi îmi schimbă starea de spirit: mă simţeam iubită. E un sentiment plăcut pe care-l vreau mai mult decât conştientizat, mi-l doresc statornicit în arhitectura trăirilor mele.
Mă grăbesc să ajung în bibliotecă.
Uşa era deschisă.
Intru.
Tata părea adormit. Mâinile, cu degetele adunate în pumn, se odihneau pe tăblia biroului masiv, iar trupu-i fragil abia se vedea în scaunul mult prea încăpător. Îşi rezemase capul de perna rigidă a spătarului şi ţinea ochii închişi. Mă simt vinovată pentru că l-am obligat să mă aştepte mai bine de trei sferturi de oră. Calc uşor, abia dacă ating covorul şi mă îndrept spre un fotoliu aflat sub fereastră, hotărâtă să aştept în linişte.
– Nu dorm… analizez şi încerc să judec cu mintea, nu cu inima
– Nu iei niciodată pauză?
– Cum să nu, atunci când…
– „… atunci când”?
– Nu vrei să ştii!
Mă furişez în spatele lui şi îi mângâi părul.
– Avem de vorbit…
– E vreo grabă? savurează odihna, răsfăţul…
– Dai şi primeşti, asta-i legea de bază a bunei înţelegeri… E rândul meu să primesc, dar nu înainte de a da…
Percep o bine înfiripată teamă în vocea lui.
Bănuiesc ce va urma.
Cu siguranţă va încerca, a câta oară? să mă determine să renunţ la hotărârea de a pleca, de a mă exila la Cerna.
Mă aflu în faţa unui demers asumat şi sunt conştientă că nu trebuie să provoc nici cea mai mică dezordine în vieţile noastre. Îmi propun să cumpănesc fiecare cuvânt, fiecare gest, numai aşa voi fi împăcată cu mine însămi. Tata, acum, nu peste o lună, un an, un deceniu, are nevoie de mai multă intimitate; să pună în balanţă, fără influenţa vreunui factor extern, beneficiile şi eventualele neajunsuri după consumarea evenimentului care urmează să aibă loc în curând…
– Descifrează-mi, te rog, legea „bunei înţelegeri”, parcă aş a-i numit-o?
Tata face o mişcare bruscă şi mă trezesc luată pe sus şi „plantată” pe colţul biroului.
– Vorbeam despre a primi şi a da…
În clipa următoare, îmi flutură pe sub nas, cum se zice, o mapă elegantă în care se aflau o mulţime de documente.
– O ofertă, în opinia mea, este o alternativă… Analizeaz-o aici, acum, sau mai târziu… Înainte de a te aprinde şi a mă lovi cu un refuz total, inspiră şi respiră de zece ori, ca în jocurile noastre de demult. Promiţi?
Iau mapa şi o cântăresc în palma dreaptă. Cum să ies din încurcătură? Cu siguranţă, mapa conţinea cel mai atractiv şi preţios pachet de vacanţă cu care tata mă tot „ameninţă” de-o vreme.
Îl cunosc bine, nu va accepta un refuz, va insista şi chiar va încerca să-şi impună vrerea, abuzând de dreptul lui de părinte. Scormonesc prin minte, sperând să găsesc o portiţă de ieşire.
– Tata, înainte de toate, am chef de o plimbare prin parc, înainte de a apune soarele…
– Bine! Dacă mâine dimineaţă o să văd bagajele la uşă, am să consider că am pierdut lupta, vremelnic, desigur. (va continua)

fragment din romanul Eliana. Popas în amurg, Corina Victoria Sein, în curs de apariție

Să scriem despre


COPERTA 1 RECURS

Suntem agresaţi zilnic de atâtea aberaţii, mizerii şi diversiuni întru buimăcirea „populaţiei”, încât mă simt tot mai des înhăţat în ghearele descurajării, a tentaţiei de a renunţa la orice reacţie. De ce să mai scriem despre? Ne imaginăm că ne va citi şi altcineva în afară de noi, aceştia, o minoritate dependentă fiziologic de scris, de carte, de revista de cultură? Şi chiar dacă – hai să zicem – măcar o parte din acel „public ţintă” pe care‑l avem în vedere în actul scrierii ne‑ar citi, ce s‑ar întâmpla? Nu s‑ar întâmpla nimic. Carapacea nesimţirii e atât de groasă, încât n‑o poate străpunge nici o idee, cu oricâtă pregnanţă stilistică ar fi ea lansată. Evoluăm – ba involuăm! – pe culoare a căror şansă de întâlnire e tot mai îndoielnică. Cui să‑i pese? Noi cu scârţa‑scârţa pe hârtie, ei cu biznisul, cu matrapazlâcul, cu talcşăul, cu nunta ori cu botezul secolului, cu prăpădul mistreţilor, cu campania, cu resuscitarea promisiunilor moarte, cu picior spate gios şi pupatul piaţa endependenţi.
Aşa acum, când încerc să dau expresie unei „opinii”, unei „atitudini”, cum îi şade bine unui cetăţean responsabil, pe tema acestui „Pact pentru educaţie”, stau şi mă întreb dacă are vreun rost. Dacă nu cumva impulsul meu cu civică motivaţie nu rămâne doar o reacţie de defulare într‑un moment de apelpisire faţă cu absurdităţile care ne împresoară. Căci – vorba unui vajnic bărbat – ce se întâmplă? Se întâmplă că ceea ce, la o primă vedere, pare o iniţiativă în fine salutară – mai bine mai târziu… – nu este de fapt decât o consacrare retorică a unei normalităţi ce se lasă aşteptată. E ca şi cum am convoca un impozant conclav pentru a decide că, oricine s‑ar afla la guvernare, brutăriile trebuie să producă fără oprire o pâine care să nu dăuneze grav sănătăţii. Asta încă n‑ar fi nimic dacă, mai departe, doar la o răpide ochire, n‑ai constata că „documentul” e o aglomerare de enunţuri foarte principiale, într‑o limbă de lemn aurit, fără alt cusur decât acela de a fi lipsite de orice conţinut concret. Şi consecutiv, fireşte, astăzi ca şi alte dăţi, cu o eficienţă nulă. Vorbe. Dovadă lipsa de ecou a evenimentului. A fost o mică vânzoleală mediatică vreo două, trei zile înainte şi după semnarea „pactului”, apoi s‑a aşternut acel silenţiu rău prevestitor care urmează de obicei evenimentelor gonflate.
Adevărul de necontestat e că sistemul educaţional românesc se află în coada lumii civilizate şi pe treapta cea mai de jos din propria‑i istorie, altădată glorioasă. Dar dezastrul nu se perpetuează de optsprezece ani, ci de şaizeci. El a început din motive politico‑ideologice odată cu reforma comunistă din 1948, iar din 1989 continuă din iresponsabilitatea şi incompetenţa guvernanţilor. Pentru ca azi – exceptând câteva onorabile instituiţii unde dascăli cu vocaţie şi demnitate refuză să abdice de la ceea ce Noica numea „rigorile culturii”– azi, aşadar, şcolile au ajuns nişte sinistre focare de insolenţă, trivialitate, „fiţe” snoabe, dezmăţ, violenţă şi criminalitate in nuce. Ca să nu mai pomenim şi de mizeria materială, de tavane care se prăbuşesc peste clase, de şcolile rurale sau periferice fără dotări elementare, unde copiii cad în privăţi horror… Printre miniştrii de strânsură care au tot făcut figuraţie în guvernele ce s‑au succedat din ’89 încoace, au fost şi câţiva – Şora, Marga, Miclea – care au încercat să urnească o reformă de fond. N‑au reuşit. N‑au rezistat. I‑a torpilat de fiecare dată monstruoasa coaliţie a mediocrităţii şi imposturii, solidaritatea sordidă a virtuozilor ideilor de gata şi a limbii de lemn, fanii manualului unic, specialiştii în formularea greşită a subiectelor, generoşii care umflă notele, educă şi încurajează furtul prin copiat la probele scrise şi fac publice înaintea examenelor nu doar subiectele, ci şi răspunsurile, pentru ca formarea roboţilor decerebraţi să se realizeze „în cele mai bune condiţiuni”. Poate generalizez excesiv, dar, din păcate, impresia care predomină şi ia proporţii e aceea că sistemul e putred, nemaiputând fi asanat decât prin soluţii radicale.
Într‑un memorabil dialog cu H.‑R. Patapievici la TVRCultural, dl Solomon Marcus a rostit sintagma „matematică mohorâtă”. Aşa este, spunea d‑sa, matematica predată în şcoală. Făcută parcă anume să îndepărteze copilul de înţelegerea esenţelor. Dar şi literatura din şcoală e mohorâtă, făcută parcă anume să îndepărteze copilul de lectură. Dar toată şcoala e mohorâtă, într‑o societate debusolată în care guvernanţii refuză să accepte că sănătatea şi educaţia sunt singurele priorităţi vitale, pe termen lung, o societate în care dascălul‑apostol e disparent, lipsit de orice motivaţie, iar principiile şi valorile sunt învăluite într‑o confuzie sulfuroasă, cu ajutorul zelos al media şi în primul rând al televiziunilor comerciale, isterizate de rating. Ieşirea din acest marasm educaţional nu cred că se va putea realiza decât pornind de la zero, adică de la redefinirea rostului şcolii. Lucru pe care nu l‑ar putea face decât o echipă (şi nicidecum o comisie aglutinată politic) formată din oameni oneşti, culţi şi competenţi în materie de educaţie (şi nu de construcţii). Ei ar putea porni, bunăoară, de la cea mai simplă, esenţializată şi concisă formulare pe care am cunoscut‑o, aceea a lui Richard Rorty (citez din memorie): „Rostul şcolii e să producă oameni culţi şi gânditori independenţi, care să poată face singuri deosebirea dintre bine şi rău.”
Aici, o mică pauză de reflecţie. Căci, dacă, de bine, de rău, ştim ce înseamnă gânditor independent, ce înseamnă bine şi rău, va trebui să cădem de acord asupra a ceea ce înţelegem prin om cult. Dacă, însă, mai păstrăm obiceiul de a citi şi altceva decât tabloide cretinizante, ne‑ar putea ajuta venerabila doamnă Marguerite Yourcenar care, în celebra ei convorbire cu Mathieu Galey*, a lăsat posterităţii un veritabil cod al educaţiei, unde sunt integrate toate cele de care avem nevoie pentru a resuscita un sistem educaţional aflat în colaps. Spaţiul nu‑mi îngăduie să‑l citez în întregime, dar iată primele precepte prin care sper să stimulez apetitul pentru cunoaşterea întregului text, virtual generator al unui reviriment: „M‑am gândit deseori cum ar putea fi educaţia copilului. Cred că ar trebui nişte studii de bază, foarte simple, unde copilul să înveţe că el există în sânul universului, pe o planetă ale cărei resurse va trebui mai târziu să le menajeze, că depinde de aer, de apă, de toate fiinţele vii şi că cea mai mică greşeală sau cea mai mică violenţă riscă să distrugă totul. Ar învăţa că oamenii s‑au ucis între ei în războaie care n‑au făcut decât să aducă alte războaie şi că fiecare ţară îşi aranjează istoria minţind, ca să‑şi satisfacă orgoliul […]” Deşi n‑a apucat crâncenele realităţi de azi, codul Margueritei Yourcenar are o valoare perenă şi soluţii de bun simţ până şi în chestiuni de acută actualitate, cum ar fi, iată, problema aprig dezbătută acum a religiei în şcoală: „În materie de religie, nu i s‑ar impune [copilului] nici o practică sau dogmă, dar i s‑ar spune câte ceva din toate religiile mari ale lumii şi mai ales a celor din ţara în care se află, pentru a trezi în el respectul şi a distruge dinainte anumite prejudecăţi odioase.”
Ar putea fi acesta documentul de bază pentru elaborarea unei reforme de fond. Nu cred că ar fi nevoie pentru asta de vreun „pact” retoric, cu implicaţii politice şi electorale, ci doar de oameni cu o autoritate întemeiată pe prestigiul profesional şi moral, beneficiind totodată de un scut legislativ care să‑i apere de săpăturile imbecililor şi lichelelor cu statutul primejduit.
Recitind acum gândurile doamnei Yourcenar, parcă dezabuzarea pe care mi‑o mărturiseam la începutul acestor însemnări exasperate, m‑a mai părăsit. Poate, îmi zic, nu e totul pierdut. Poate merită totuşi să mai scriem despre. Poate se va deştepta realmente românul şi va găsi calea de a salva de la dezumanizarea consumistă generaţiile care se ridică azi. Dar afla‑se‑vor urechi de auzit măcar în al doisprezecelea ceas?

din volumul Recurs la rațiune, Radu Ciobanu, Editura Excelsior Art, 2011