Motto:
„Carpe diem”
Horaţiu
Ne cunoaştem de mulţi ani, de la Partid, unde ne-am plăcut empatic…
La început l-am suspectat de cine ştie ce interese, dar… întrucât nu au existat solicitări speciale, am dedus că este vorba de o stare de simpatie aparte, pe care unele persoane o pot nutri, fără un interes anume. Pur şi simplu, un soi de prietenie fără afecţiune. Sau poate faptul că îi place să povestească, neavând alt scop decât acela al nevoii de a-şi da importanţă, fără riscul întreruperii cu brutalitatea specifică egoismului ce-l caracterizează; ori, situaţia când noi toţi avem nevoie să primim un ajutor moral, prin simpla răbdare de a ne fi fost ascultat păsul, scutiţi de gesturi de agitaţie nervoasă; sau, înclinarea mea de a nu întrerupe firul povestirii decât prin întrebări aparent preocupate faţă de câte „verzi şi uscate” mi se îndrugă; ori cine ştie ce taine ale corpului nostru emoţional.
Oricum, nu m-a preocupat motivul discuţiilor… dacă se păstrează minimul bun simţ social al comunicării civilizate. Recunosc, din ce aud, îmi plac sfaturile pe care le extrag singur sau mi le dă împotriva blazării faţă de propriile interese, capitol la care, o spun deschis, sunt penibil de deficitar. Observând cu subtilitate că nu-mi place să mă zbat pentru cauze ce-mi par a fi pierdute din start, mi-o spune direct, ca vorbind pentru sine: „da eu nu-i las, fir-ar ei ai Dracului; mă bat până-n pânzele albe, până reuşesc!”. Demnă remarca, bună şi folositoare pentru oricare dintre noi, indiferent de sex, de vârstă şi de statut social. Desigur dacă este vorba de o cauză corectă, morală, care să nu impieteze asupra semenilor noştri. Şi, în general, eu fiind adeptul „educaţiei prin sine însuşi”, am reacţionat favorabil la această opinie.
Bineînţeles, din acel moment, nivelul atenţiei în a-l asculta, a crescut logaritmic… iar plăcerea aşteptării de noi învăţăminte de „psihologie aplicată”, la fel. Din motive stupide politic, nu ne-am mai întâlnit ca acasă. Locuind însă prin zonă, drumurile noastre se intersectează uneori; când, foarte interesant, fiorii emoţiei aflării noutăţilor, amplifică într-un fel aparte clipa începerii conversaţiei.
La fel s-a întâmplat şi deunăzi, când aşteptând în staţia de autobuz, i-am auzit vocea sonoră salutându-mă. Ca de obicei, mi-a spus cu ce se ocupă: nişte probleme de spaţiu locativ, privind vila ce i-a fost retrocedată cu mici complicaţii de vecinătate. În timp ce-mi povesteşte, se întrerupe şi începe să vorbească singur, eu nemaipricepând nimic. Caut să redresez situaţia, bănuind un scurt circuit senescent. Probabil a observat încercarea: ochii mari, a nedumerire-şoc. Atunci, se opreşte şi-mi spune jenat… scuze, ca să nu uit ceva din ce am de făcut, repet în ordine, problemele în cauză!
Mă arăt plăcut impresionat şi-i spun că gestul său, face parte din trusa deprinderilor lucrului bine făcut, lăudându-l pentru constatare. Foarte mândru de moment, ţine pentru o clipă să aducă un omagiu tatălui său, neamţ-sas, care l-a învăţat modul organizat, nemţesc (remarc satisfacţia etniei prusace). Reţin, plăcut surprins, mai ales modul interesant şi eficient de conduită în acţiune. Întâmplarea îmi aminteşte o mică, dar foarte plină de învăţăminte istorioară asupra deprinderii lucrului bine făcut. O cunoştinţă, fost pacient al ilustrului chirurg Sedlacek, mi-a povestit amuzat, următoarele: înainte de a intra în salonul de operaţie celebrul medic avea în ziua respectivă obiceiul de a se închide în biroul său, unde bea cafea şi fuma.
Obiceiul era ca un ritual săvârşit zilnic… apoi, operaţia se desfăşura cu o înaltă măiestrie şi viteză. Întrebat de pacientul său pentru ce sunt aceste momente de reculegere, Eminentul Profesor i-a răspuns că, în timpul respectiv, repeta în gând cu minuţiozitate filmul operaţiei pe care urma s-o efectueze. Astfel, când începea lucrul, totul se derula ca-n filmul vizionat în timpul acestei meditaţii. Am ascultat cu multă plăcere această povestioară plină de tâlc profesional, şi am realizat, încă o dată, valoarea capacităţii de relaxare şi de energizare a meditaţiei asupra organismului căruia i se adresează. Cândva, un prieten-chirurg îmi povestea entuziasmat că actul chirurgical, pentru Doctorul Sedlacek, era o operă de măiestrie artistică, la care nu puteai aspira. Nu prea realizam atunci, starea lui de admiraţie, dar după istorioara de mai sus când am şi aprofundat importanţa meditaţiei, totul mi-a devenit limpede.
Cât despre partenerul meu de povestiri, până îl voi reîntâlni o să mă gândesc mereu la spiritul lui de înţelepciune şi la filozofia pragmatică, pe care voi încerca să mi-o însuşesc, fiind plină de învăţăminte să trăiesc în prezent, şi să mă bucur de orice clipă grea sau nesigură; să nu mă descurajez şi să nu fiu delăsător; doar astfel, succesiunea de clipe trăite din plin va constitui ceea ce se numeşte Fericirea.
Încearcă, şi tu, cititorule, că viaţa e scurtă. Încearcă îndemnul lui Horaţiu… „Carpe diem”, în sensul de „a culege roadele, şi mai ales, bucuriile zilei de azi”. Sau, şi mai recent, sfatul maestrului Dinu Săraru… „Să nu ratăm clipa!”.
P.S.
În acest punct, îmi reamintesc, despre actul vizualizării creative, constatat la Madi, prietena mea şi iniţiatoarea blogului nostru. Astfel, tendinţa ei efectivă de concentrare, asupra a ceea ce are de făcut, devine un continuu fericit al momentelor vieţii.
din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 