Cazul Marichen Ursula Rott


marichen ursula rott

Cine cunoştea Aradul dinaintea celui de al doilea Război Mondial şi îl vizita acum, la şase ani după încheierea acestuia, rămânea mirat cât de puţin se schimbase centrul acestui oraş.
Strada principală, căreia toată lumea îi zice „Corso”, fusese generos croită încă din secolul trecut; palatele enorme o străjuiau dându‑i o anumită grandoare; copacii, plantaţi în rânduri paralele, îi dădeau o perspectivă elegantă; sistemul de iluminat susţinut de stâlpi înalţi, confecţionaţi din fier forjat, contribuia şi el la măreţia ansamblului.
Deşi Aradul fusese supus unui bombardament greu, din partea aviaţiei anglo‑americane, nici o bombă nu căzuse în centru; fuseseră vizate numai două obiective importante: gara – însemnat nod de cale ferată – şi fabrica de vagoane „Astra”.
Ziua de vară a solstiţiului anului 1951 se arăta în toată splendoarea: albastrul imperial al unui cer perfect senin, nici cea mai slabă adiere de vânt iar temperatura aerului se afla în urcare normală, pentru acel moment al anului, într‑un oraş de şes.
Cofetăria, aflată peste drum de intrarea principală a teatrului din localitate, zumzăia de clienţi; se consuma mai ales îngheţată, ieftină şi foarte gustoasă, renumita îngheţată „Boian”, pe care o apreciau toţi locuitorii din zonă. Se trecuse şi aici la sistemul de „auto‑servire”, de când, din pricina taxelor uriaşe şi a impozitelor de tot felul, proprietarii micilor prăvălii nu mai puteau ţine angajaţi. Noul sistem politic, introdus de comuniştii, susţinuţi de Armata Roşie, ducea o luptă înverşunată împotriva producţiei particulare fie că era vorba de o fabricuţă, un atelier sau o cofetărie.
Cofetăria Boian fusese un local elegant cu o servire fără cusur, cu prăjituri gustoase – indiene, mignionuri de tot felul, cremşnituri şi alte prăjituri vieneze – unde publicul de diferite categorii şi vârste se perinda după obiceiul locului. Acum toate acestea dispăruseră, lumea era amestecată iar patronii luptau din greu să menţină calitatea produselor, în ciuda dificultăţilor. Sperau şi ei, aşa cum spera toată lumea, că acest regim absurd nu va ţine la nesfârşit. Deşi ruşii se înstăpâniseră în ţară încă din 1944, acum, după şapte ani, oamenii încă mai nădăjduiau că vor fi „eliberaţi”, aşa cum promitea în fiecare zi „Vocea Americii”, postul cel mai ascultat în România şi cel mai comentat în surdină.
În cofetărie era cald şi muştele bâzâiau cu neruşinare. O fată îmbrăcată într‑un halat alb, trecea pe la mese şi ştergea cu o cârpă umedă şi curată picăturile de îngheţată topită, căzute din cupele de metal. Consumatorii aşteptau răbdători la rând în faţa bufetului din sticlă, îşi primeau paharul cu îngheţată şi o paleţică din lemn, cu care să se servească apoi îşi căutau un loc liber la una din măsuţele cu tăblie din sticlă fină, şlefuită, rămăşiţă a gloriei trecute.
În jurul unei asemenea măsuţe stăteau, destul de înghesuite, trei tinere, o adolescentă şi două fetiţe, să tot fi avut vreo unsprezece ani.
Adolescenta era din familia Budeanu şi toată lumea îi zicea Marion, deşi în realitate o chema Maria; fetiţele erau verişoare aparţinând direct sau prin alianţă familiei Ackermann, una dintre cele mai bogate familii germane din Arad, redusă acuma la nivelul tuturora, căci îşi pierduseră averea prin noile legi votate în ultimii ani.
Victoria Ackermann era o fată frumoasă, înăltuţă pentru vârsta ei, cu părul strălucind, de parcă ar fi fost alcătuit dintr‑un aliaj ciudat, între argint şi cupru, şi cu ochii albaştri, senini, licărind vioi, ceea ce trăda o inteligenţă vie; trăsăturile feţii, de o perfectă simetrie, promiteau să facă din ea o adevărată frumuseţe, atunci când va fi depăşit vârsta ingrată.
Cealaltă fetiţă purta numele ciudat de Marichen Ursula Rott; era mai scundă, rotunjoară, cu privirea blândă, marcată de timiditate.
Fetiţele fuseseră colege la Liceul „Nôtre Dame de Sion”, desfiinţat prin reforma învăţământului din anul 1948; acum, urmau în clase paralele la fostul Liceu „Elena Ghiba Birta”, ce îşi pierduse şi el vechiul nume, ce aparţinuse celei care l‑a fondat, şi se chema simplu şi banal „Liceul de fete nr. 2”.
– Înainte abia aşteptam vacanţa, povestea Marichen. Mergeam la ţară, aveam parcul acela minunat şi enorm din jurul casei, tata mă lua uneori cu el, cu şareta, şi străbăteam pământurile noastre… Mi‑a rămas parcă în nări mirosul fâneţelor proaspăt cosite. Când luneca vântul peste grâul înalt se formau un fel de valuri… De când ne‑au luat casa, moara, pământul, unde să mai merg?
– Te iau eu la ştrand. Şi aici ne putem distra. Ştii să înoţi?
Părinţii Victoriei pierduseră şi ei aproape totul dar tatăl ei se angajase la abator ca măcelar – din fericire, avusese o asemenea diplomă de meşter, fiindcă familia lor deţinuse cea mai mare şi mai modernă măcelărie din oraş – şi o duceau ceva mai bine.
– Nu are rost să plângem după ce a fost, spuse fetiţa, cu glas serios, de ăştia, nu scăpăm cu una cu două.
Ea reproducea ceea ce auzea în casă şi încerca să transmită ceva din propriul ei curaj acestei verişoare, mult mai năpăstuită de soartă decât era ea însăşi.
– Taci, să nu te audă careva, îi şopti Marion.
Victoria privi în jur, dar nu i se păru nimic primejdios. Ştia şi ea că pereţii aveau urechi, dar aici în cofetărie nimeni nu părea să le acorde vreo atenţie cât de mică.
Deşi erau doar nişte copii, fetele învăţaseră ce este frica; prea mulţi dintre ai lor fuseseră arestaţi, trimişi la canal sau cu domiciliu forţat, închişi fără să se ştie ceva despre soarta lor. Dar tinereţea îşi cerea drepturile ei şi ele se adaptau ca să supravieţuiască.
După patru ani de război şi şase ani de regim comunist, sărăcia devenise o componentă obişnuită, normală, a vieţii fiecăruia; pretenţiile coborâseră şi ele corespunzător, lumea se amestecase, vechile pături sociale dispăreau încetul cu încetul şi alte straturi se formau în loc. Tineretul se mlădia şi încerca să‑şi trăiască viaţa în noile condiţii.
– Uite‑o pe Felicia, zise brusc Marion, şi îi făcu semn cu mâna. Felicia le văzu şi schiţă un gest vag; se duse să îşi ia şi ea o porţie de îngheţată şi abia apoi îşi căută un taburet, să se aşeze la masa lor. Felicia era ceva mai în vârstă, probabil că împlinise deja douăzeci de ani; era de o frumuseţe frapantă, cu rotunjimi atrăgătoare, cu părul lung, lăsat pe spate, umbră întunecoasă de pădure, purtând o rochie elegantă din mătase, cusută după ultimul model, găsit prin reviste.
– Ce mai faci, Felicia? Eşti atât de elegantă, spuse admirativ Victoria, examinând decolteul „en coeur”, ce punea în valoare pielea bronzată a tinerei.
– Ce să fac? Mă zbat şi eu ca toată lumea, răspunse destul de plictisită Felicia.
– Tu te zbaţi? se miră Marichen. Eşti atât de dichisită… parcă acuma ai fi coborât de la Paris!
Cele trei fete purtau rochii de stambă, ca toată lumea, spălate şi apretate bine, ca să aibă ţinută, dar foarte modeste ca aspect. Pe lângă Felicia, se simţeau ca nişte servitoare, în familie se cam ştia cum se descurcă Felicia, dar deocamdată se fereau să o bârfească prea tare, era una de‑a lor şi legătura de clan se menţinea puternică.
– Ştii că Marion şi‑a schimbat numele? interveni brusc Victoria. Felicia făcu o grimasă de uimire.
– Da? Nu ştiam. Şi cum te cheamă acuma? se întoarse ea spre fetiţă.
Fetiţa se îmbujora, dar, politicoasă, răspunse cuminte:
– Rodica Paiu.
Felicia izbucni brusc într‑un râs în cascade. Faţa ei frumoasă căpăta o strălucire în plus, îi stătea bine râzând şi ea profita în mod conştient de acest amănunt.
– Te‑ai schimbat complet. Bravo! Azi‑mâine nu ne mai cunoaştem unii pe alţii.
– Când mama s‑a recăsătorit, am fost înfiată, explică Marichen. Legea mi‑a dat dreptul să îmi schimb cu acesta ocazie şi numele de botez, aşa că am scăpat de „Ursula”. Nu l‑am putui suferi, oftă ea. Nu ştiu cum pot părinţii să aleagă asemenea nume pentru copiii lor.
Marion surâse cu înţelegere pentru oful Ursulei.
– Da’ cu tatăl tău cel adevărat ce s‑a întâmplat? întrebă, dintr‑o dată interesată, Felicia.
Marichen Ursula, pe care o chema acuma Rodica, privi cu atenţie sticla năclăită a măsuţei, de parcă de acolo urma să se ivească răspunsul. Mama ei o învăţase că nu trebuie să vorbească niciodată despre fostul ei tată. De parcă ai putea uita aşa ceva? Domnul Rott fusese o personalitate importantă, în puternica, aroganta şi bogata colonie şvăbească din judeţ. Etnicii germani aderaseră în masă la ideile „fürerului” şi fuseseră nazişti convinşi. Domnul Rott fusese un conducător energic, respectat, mare posesor de pământ, având o moară ultra‑modernă, adusă din Germania şi o casă pe măsură – un adevărat conac – aflată într‑una din comunele ce se înşirau în lungul liniei ferate electrice Arad – Podgoria.
După 1944 dispăruse însă fără urmă.

fragment din romanul Cazul Marichen Ursula, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Anunțuri

5 comentarii la “Cazul Marichen Ursula Rott

  1. am găsit mesajul dumneavoastra foarte interesant, o disciption cinstit de modul de război și de guvern se pot schimba popoarele trăi cu dispreț total pentru lor iasă-..

    i-ar dori, de asemenea, să vă mulțumesc pentru follow și oprirea de a avea o citire!

    chris

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s