Vis introductiv


Această prezentare necesită JavaScript.

Mă văd păşind alături de Livius Ciocârlie, pe o stradă din cartierul meu. Strada e însorită, casele familiale se întind până hăt departe şi lasă să se vadă între ele, deasupra porţilor sau printre grilajele gardurilor, o verdeaţă densă, topită parcă în lumina atotcuprinzătoare. Vorbesc însufleţit, dar fără precipitare, rar, cu siguranţă, în ritmul paşilor de promenadă. Livius Ciocârlie mă ascultă cu acea atenţie binevoitoare din totdeauna (care te flatează şi-l face atât de agreabil, în pofida unor momente de absenţă sau a senzaţiei pe care ţi-o dă câteodată că e pe cale să te părăsească brusc, de parcă s-ar fi săturat să-l tot baţi la cap …); acuma mă ascultă chiar atent. Îi spun că, în sfârşit, sunt edificat, că am ajuns la un algoritm care mi-a lămurit deja problemele cu care mă zbat de atâta timp (îi amintesc, parcă, de „modernitate“, dar nu sunt sigur). Acum – îi spun – aş putea rezolva toate problemele, chiar şi pe cele pe care încă nu le cunosc …
Nu ştiu cum se face că sunt singur. Nu mai e lumină în jur, dar parcă nici întuneric nu e. Stau pe buza a ceva ce seamănă a tranşee sau râpă (poate, nu sunt deloc singur îmi evocă prin ceva şanţul de apărare de la poalele acelei frânturi de zid al fostei cetăţi a Timişoarei care poartă astăzi numele de „Bastion“, dar nu poate fi Şanţul acela, aproape tot timpul căptuşit acolo cu gazon şi având pantele destul de line). Sunt parcă derutat. Mă încearcă o teamă nelămurită. Intru în panică … Nu ştiu ce caut aici, aşa cum nu ştiu cum am ajuns. Abia dacă mai văd altceva în jur decât această râpă. Ea pare adâncă şi abruptă. Trebuie (sau doar doresc?) să trec dincolo. Cobor, pare-se precipitat, fără să văd sau să simt altceva decât inima care-mi bate puternic, aici, aproape de gât. Nu ştiu cum ajung jos şi nu văd parcă nimic. Urc cu mare dificultate pe partea cealaltă, privind doar porţiunea îngustă aflată sub picioare. Văd doar vârful pantofului cu care încerc să scobesc câte o adâncitură şi, poate, partea de jos a pantalonului … Mi-e tare teamă să nu alunec pe pământul gălbui, uscat şi fărâmicios.
Păşesc pe bulevardul Loga. Este noapte. Nici ţipenie de om. Sunt deja dincolo de sediul Mitropoliei şi văd încrucişarea cu strada care duce la podul Michelangelo, luminată, (aşa cum o ştiam de demult) cu lumini galbene, puternice. Trec de încrucişare şi urc pe trotuarul din stînga. Pe partea opusă, aflată parcă în umbră, zăresc un grup de trei (patru?) persoane aşezate strâns, formând parcă o singură siluetă întunecată. Stau nemişcate, dar se uită la mine. Impasibil. Par un grup statuar … Apoi, ceva mă face să privesc cerul plin de stele, mai luminoase decât le ştiam. Deodată, o stea, apoi alte câteva încep să se mişte în cerc, închipuind un vârtej … Se aude ceva ca un muget, căci nu poate fi glas omenesc, care pronunţă, parcă de pretutindeni: Blas-fe-mi-e-e …! Concomitent, vârtejul de stele, pe care îl tot privesc, dă naştere unei fiinţe uriaşe. Un Arlechin!

Ilie GYURCSIK

din volumul Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s